Schita de calatorie -Partea VIII

Schita de calatorie -Partea VIII

de Petre Ispirescu


Simbata la 28 iulie 1884 am pornit in doua birji la Rucar. O sosea bine intretinuta leaga Cimpulungul cu Rucarul. Este aceeasi pe care mergi si la Cetatuia lui Negru-voda. Adeca mergi pe dinsa pina in dreptul Mateiasului, si de aci abati la dreapta pe drumul firesc al pamintului. Ca sa mergi insa la Rucar, tii soseaua drept, si ea te scoate drept la locul unde doresti sa mergi.

Fiecare loculet din Cimpulung sau de prin preajma lui, fiecare catun, fiecare munte sau vilcea, isi are frumusetele lui particulare.

Mergind din Cimpulung la Rucar nu stiu din ce sa-ti indestulezi ochii mai intii. Cu privirea lacoma cauti de indata sa te minunezi de lucrarea soselei, care se ridica serpuind pe munte in sus. Mult material trebuie sa fi iesit din taietura muntelui Mateias si altor munti, si te mira de va fi ajuns sa umple vagaunele pe unde s-a format soseaua; fiindca multe si adinci vai trebuie sa fi umplut, ca sa ajunga la nivelul ce s-a voit a se da drumului.

Fata despre soseaua muntelui Mateias este taiata in jos de pare ca formeaza un zid drept, dar un zid nemarginit de mare, si piatra goala pe care nu creste nici muschi. Este peste putinta omeneasca sa se suie cineva pe aci, poate pe din dosul lui sa fie oarecum mai apropiat.

Trecind pe linga dinsul pe sosea, stai si te minunezi de inaltimea muntelui la stinga, si de adincimea vailor la dreapta. Nu stii la ce sa te gindesti mai intii: la marirea firii, ori la micimea omului pe linga aceste grozavn ici i firesti.

Dira trasura inainteaza, si cu schimbarea pozitiilor, alte ginduri te apuca, fara sa fi apucat a te face stapin pe gindurile de mai-nainte, care ti se sterg din minte, cu iutimea cu care umbla trasura, si cu napadul de alte ginduri ce te coprind.

Abia poti sa-ti dai seama, cind vezi cite vreun bolovani bucata mare sau mica de stinca, dezlipita de la tulpina muma si cazuta la poalele muntelui, ori pe sosea, sau trecuta dincolo de sosea, si cazuta in vai, si dai cu ochii de cite altceva, ce te pune pe alte ginduri. Printre crapaturi de munti vezi cite un copaci singuratic, si uneori grupe de pomi, stind acolo cocotati, invoiti sau verzi. Radacinile unor astfel de pomi te fac sa te miri, cum de, neavind unde se infige, ocolesc cite vrun stei de piatra de parca-l tin in brate, cautind hrana pentru trunchiul lor. si daca dau prin vrun sentulet, format de colturile muntilor, nitel pamint adus acolo de vinturi, sa vezi cum mustatile acelor radacioare se infig si sug hrana pentru trunchiul din care se nasc.

Te coprinde jalea mai apoi, cind vezi ca acele radacini si radacioare, acele radacioare cu mustatile lor cu trunchi cu tot, sunt rasturnate si atirnate gata in tot minutul a se nimici. Caci bucata de stinca sau bolovanul pe care radacinele l-au imbratisat, cade din locul sau cine stie din ce imprejurari si, in caderea sa, tiraste dupa sine cite vrun pom sau grupa de pomi.

D-alde astea cit poftesti, si cite nu poftesti, intilnesti pe linga munti; si n-ai destul timp sa te gindesti, caci trasura inainteaza, si inainteaza mereu. si alte vederi ti se infatiseaza, si alte ginduri te apuca.

Daca iti intorci privirile de la grozavnicia muntilor si cauti la dreapta spre vai, alte frumuseti, nu mai putin groaznice ti se infatiseaza. Cu cit muntele este de nalt, cu atit si vaile de adinci. Prin aceste vai cresc pruni, meri, nuci si alti pomi roditori si neroditori.

Ochii nu ti se satura de o vedere asa de frumoasa; vaile acestea cu Dimbovita ce se trecoara pe fundul lor, cu pomii si cu iarba cea bogata de printre dinsele, vazute de la inaltimi asa de mari, ti se arata ca niste lanuri, acoperite de holde foarte frumos crescute, in care rasfatindu-se vintul, formeaza din aceste holde niste valuri de verdeata.

Pe marginea acestor vai, de-a dreapta cit tine drumul de la muntele Mateiasului, pina la Rucar este intinsa o balustrada. Aceasta balustrada ocroteste trasurile si pe calatori, ca sa nu dea in prapastie. Ea tine cale mai bine de un ceas cu trasura. N-apuci sa tii in minte ceea ce ai vazut pina aci, si deodata ti se arata muntele Dragoslavele, cu forma sa conica, ca o capatina de zahar uriasa, munte cheles, numai piatra, care iti atrage privirile. si tot vorbind despre dinsul, si despre puii de munti ce-l incongioara, te pomenesti ca trasurile se opresc la unul din cele doua hanuri din satul Dragoslavele. Daca am vazut asa, ne-am oprit, si noi si am prinzit aci. Atunci am vazut ca vizitii [i], sau cei ce obisnuiesc a face drumul acesta aveau dreptate a se opri aci. Am mincat cu o pofta nebuna, fiindca numai atunci am bagat de seama ca ne era foame.

si pornind si de aici am ajuns la Rucar pe la 11 ceasuri.

Un ceas a trebuit sa asteptam pina sa ne aduca cai, ca sa mergem sa vedem Dimbovicioara, si pestera.

De aci am pornit calari. soseaua pina la hotarul tarii acum se lucreaza. Noi am apucat un drum laturalnic pe unde ne-a dus calauzul.

si, abatindu-ne, am stat si ne-am mirat de lucrarea soselei, caci pe la munte ai de ce sa te miri la tot pasul.

Lucrarea acestei sosele este lucrare de uriasi. Vazind taieturile ce se fac in piatra goala a muntilor, nivelind drumul, sa vezi umpluturile vailor ca sa ajunga la inaltimea drumului, sa vezi podetele cari leaga stincile una de alta, sa vezi netezind cite un bolovan mare cit toate zilele, pe spinarea caruia sa treaca drumul, nu-ti vine sa crezi sa fie facute astea toate de mina de om, de mina astei fiinte, atit de mica, in comparatie cu colosurile muntilor; de acea am zis ca acestea este lucrare de uriasi. Dara mai nemerit ar fi sa zicem ca este lucrarea mintii.

Abia ne-am indurat sa parasim lucrarea soselei, ca sa ne urmam drumul. si inaintind, ne-am oprit la vama Buliga spre a rasufla caii.

Gerul era senin cind am plecat de la Rucar. Pe d-asupra muntilor ce despart Dimbovicioara, se zareau putintei nori, atit de putintei, incit calauzul nostru, om din localitate, nici ca banuia ca va ploua in curind; n-a crezut de cuviinta a-si lua ceva care sa-l apere de ploaie, ci a mers numai in camase.

Pornind si de la vama Buliga ne apropiem de Dimbovicioara, vorbind si spuind la glume. De la Rucar pina aci am facut mai bine de un ceas.

As vrea sa va spun, dragii mosului, ce este Dimbovicioara. Dar cine poate povesti lamurit ce este asta? imi lipsesc cuvintele. Doara sa mergeti sa vedeti, ca sa aveti idee de dinsa.

inchipuiti-va o despicatura de munte de piatra goala de o lungime de mai bine de doua ceasuri, serpuita si intortochiata cind intr-o parte, cind intr-alta.

Despicatura muntelui este inalta ca de cincizeci de stinjeni, dupa cite am putut judeca din vedere. Dupa spusa oamenilor din localitate, asa s-a pomenit de la mosi de la stramosi. Prin urmare nu se stie daca despicatura aceasta de munte s-a facut in urma vrunui cataclism, vrunui cutremur, sau vrunui trasnet grozav. Mai multi oameni din cei cu doxa la cap zic ca apa Dimbovicioara, cea care curge printr-acest munte, a ros piatra, de si-a facut loc sa mearga la vale.

si asa poate sa fie.

Pentru ca patul sau matca apei este de piatra si uneste ambele parti ale despicaturei de munte. Acum stind si cugetind: cam cite mii si mii de ani a trebuit, Doamne sfintiile, acestei ape sa tot roaza la piatra ca sa faca aceasta despicatura groaznica de mare!

Bine a zis cine a zis, ca picatura necontenita gaureste piatra.

Este frumos si maret sa vezi Dimbovicioara cum serpuieste pe matca ei de piatra, impiedecata mai la fiecare pas, de bolovani, mai mari si mai mici, rupti din stinca. Apa curge repede si zgomotoasa. Adincimea ei, pe la unele locuri, ajunge la genuchele calului, iara pe la altele si mai sus.

De cum apuci si intri in despicatura de munte si inaintezi, deodata te coprinde o umezeala si o racoreala de parca esti prins in copci.

Iaca ideea ce mi-a venit cind ne-am vazut intre acesti munti grozavi de nalti.

Cind eram copii, tineam cartea deschisa, si cum venea vro musca de se punea pe carte, o inchideam repede si biata musca raminea strivita.

De s-ar fi impreunat si acesti munti, intocmai ca mustele am fi ramas si noi striviti, caci in comparatie, noi eram mai mici intre munti, decit musca in carte.

Sunt locuri de umblat si cu piciorul si cu calul pe de marginea apei, de o parte si de alta. Dara lemnele cazute de pe munte si intrate in putreziciune, cum si bolovanii adusi de apa sau rupti din stinca, te silesc sa treci apa, poate de treizeci de ori, ba inca si de mai multe ori.

Patul de piatra preste care curge apa si bolovanii mari si mici ce se gasesc subt apa, fac trecerea si mai anevoioasa, de cum isi poate cineva inchipui. Bietii cai merg nesiguri, si aci poti pretui mintea dobitocului. Ei pun piciorul si nu se lasa pe dinsul; pipaie si dupa ce se incredinteaza ca a calcat bine face alt pas.

Intrind in despicatura muntelui, norii se gramadeau pe d-asupra, fara sa ne ingrijim de ploaie. Numai dupa ce am facut vro treizeci de pasi, inaintind, a inceput sa ne izbeasca cite o picatura de ploaie. Ne uitam in sus, ca sa vedem norul; dar ce puteai sa vezi, decit particica de cer de d-asupra capului? Noi inaintaram. Aveam si haine groase si umbrele. inaintind cu sfiala ce te face sa simti marirea naturei si nimicia noastra pre linga acesti uriasi, la vro suta de pasi, am intilnit niste calatori, cari se intorceau. Ei ne spusera ca in sus ploua cu galeata, ca ei se intorc de teama sa nu pateasca ceva. Aveau dreptate oamenii sa se intoarca, dupa cum am aflat in urma, si iata de ce: cind se intimpla de ploua, si ploaia curge nemiluit, se porneste apele din munti si umfla girlita. Ea, marindu-se, aduce cu sine bolovani de piatra, busteni si copaci luati de puhoi, ajunge de se infuriaza si atunci este peste putinta a trece peste dinsa. Esti nevoit sa stai doua, trei zile pina sa scaza apa. N-ai unde te adaposti, n-ai ce sa maninci.

Noi, fara sa tinem seama de sfaturile calatorilor ce intilniram, inaintam. La o cotitura de drum, caci drumul, si chiar cursul apei vine cotis, intilnim un domn si o doamna, cari si dinsii se intorceau mai uzi decit cei dintii. Ne spusera acelasi lucru. Adevarul il vedem cu ochii la dinsii; dara noi inaintam, mai cu seama ca nu vedeam semne de asa ploaie mare. Cu chiu cu vai, mai mergeam citva. incepuram a simti cite un spic de ploaie mai mult, cite o picatura mai simtita. Eu, drept sa va spui, eram gata a face ca si calatorii ce am intilnit; dara noua capete, noua glasuri putura mai mult decit capul si glasul meu singur. Noi eram noua si cu calauza zece. De ce mergeam, de aceia picaturile de ploaie se indeseau. Am fi grabit pasul; dara unde era cu putinta?

Ne infigeam si mai adinc in gitlejul muntelui si de ce mergeam ploaia se indesea. Girla din limpede ce era incepu a se tulbura. Zorind, mergeam si dam peste o ploaie deasa si cu picaturi mari. intindem umbrelele, imbracam haine groase, ca sa ne aparam de udatura. Te-as! impotriva cui sa stai? Parca turna cu pilnia in aste deschizaturi ce lasau muntii. in mai putin de zece minute furam udati pina la piele. Noroc ca orbacaind prin apa de jos si prin apa ce pica de sus, am dat de o vagauna in munte unde ne adapostiram cei noua cai si cei zece oameni. Vagauna era facuta ca un gang, boltita d-asupra nu de mina omului. Am golit sticluta de tuica ce aveam cu noi, dind-o din mina in mina, si sarutind-o cu totii, am fumat, am vorbit cite erau de vorbit intr-o asemenea imprejurare.

incetul cu incetul ploaia statu, soarele se arata si noi iesind din vagauna ne-am urmat calea, ocolind unii bolnavi, calcind peste altii si trecind apa pe unde nu era cu putinta, sa mergi pe margine. Lucru curios. Pina a ajunge aci, cararea pe care venisem, deschizatura muntilor, de la o cotitura la alta: intr-o departare de peste cinci minute, fiind cu fata spre miazazi, toti brazii ce stau infipti printre crapaturile muntilor de amindoua partile, de la jumatatea muntilor in sus, toti erau uscati. Ceilalti brazi si copaci, de la jumatatea muntelui in jos erau verzi. Pasamite seceta din toamna trecuta si arsita soarelui le luase viata. Te uitai in dreapta si in stinga cum stateau infipti ca niste ace. Mai jos insa puietii de brazi si de alti copaci erau verzi si plini de viata. Astfel mergind am ajuns la un loc unde la o inaltime de doi sau trei stinjeni din dreapta se deschidea o gura in pintecele muntelui. Asta era pestera; am descalecat; aci ne-am vazut inconjurati de citeva femei si de citiva baietasi. Aceasta fu o ghicitoare pentru noi. De unde si pe unde sa fi venit acesti copii si femei gata a ne sluji, ma intreb si eu, si ca sa-i dau de capatii nu pot. Ne-am urcat cu piciorul pina la intrarea pesterii, pe niste pamint negru si moale, amestecat cu bolovanasi de piatra. Caii ni i-au tinut femeile si baietii; iara unul dintre ei, impreuna cu calauza noastra, a intrat cu noi in pestera.

Am uitat sa va spui, dragii mosului, cind am incalicat la Rucar, ca sa plecam la Dimbovicioara, taranii cari stiau patarama, ne-a indemnat sa ne luam luminari de ceara. Asa am si facut. Pestera se deschidea ca un loc de use cercuit. Intrind, dai de o bolta cit o biserica de mare, umeda si rece. De la zece pasi spre fundul acestei pestere este intunerec bezna. A trebuit sa aprindem luminarile.

inauntrul pesterei pica intocmai ca la baia de aburi, insa niste picaturi foarte rari si reci. Din picaturile aceste, cele care pot scapa, adica pot a se dezlipi de bolta de piatra din care ies, cad jos, si se impietresc si picatura dupa picatura se formeaza un fel de trunchiuri. Picaturile care nu pot scapa, adica ramin locului atirnate, se impietrese si ele si formeaza un fel de turloaie, care stau atirnate. Cine stie cit timp trece pina ce picaturile astea impietrindu-se, turloaiele de sus se impreuna cu trunchiurile de jos, si atunci formeaza niste stilpi de diferite forme. Acestea se numesc stalactite. Cind te afli in pintecele muntelui, vrei nu vrei, te coprinde un simtamint de evlavie pentru marea marire a aceluia ce tine toata lumea intr-o desavirsita intocmire. Orice credinta vei avea, un sentiment religios te coprinde. Dovada ca o religie, oricare va fie ea, trebuie sa aiba omul. Era o frumusete infioratoare sa vezi zece umbre, miscindu-se intru intunericul cel gros al pesterei cu luminarile in miini. Mergind si mai inauntru, se deschid si in dreapta si in stinga alte boite, si mergind largindu-se pina la un loc, apoi ingustindu-se, precum ar fi mai multe boite una linga alta. La unele locuri bolta se strimteaza pina intr-atita, incit abia se poate strecura omul d-a busele, si dincolo se deschide alta bolta si locul se largeste, pina ce ajungi la alte margini ale unor noua boite. La unele boite in sus se vede cite o scobitura ca de turn. in alte locuri, daca bati din picior, rasuna de parca ar fi alta bolta dedesupt, si poate sa fie.

Eu cred ca boitele astea sunt formate din stalactitele ce s-au format si impreunat dupa vremi.

inchipuirea omului ii planuieste fel de fel de lucruri ce a vazut in viata lui.

Ochii vad ceea ce ti se arata. Mintea sau judecata te face sa-ti inchipuiesti lucrurile dupa cum iti porunceste.

Aci ti se pare ca vezi la cite un colt al boitei cite un stilp cioplit de nu stiu care mester mare. La alt colt pare a fi un baptister cum este la bisericele catolice. Mai d-oparte pe pareti, ti se pare a fi cite un chip de om; mai dincolo o fiara salbateca; in alta parte o iazma si pe cite un zid intreg o timpla de biserica. Stilpi, boite, sculpturi, chipuri de oameni si de alte vietati: cari de cari mai intortochiate si mai felurite, ti se arata la fiecare pas.

Daca din intimplare ar fi sa auzi niscaiva zornaituri de lanturi si niscaiva gemete, plinsori si vaiete, negresit ca te-ai credea ca esti in iad.

Nici nu mai incape indoiala ca daca s-ar stinge luminarile in fundul pesterei, n-ai mai putea nimeri afara, si acolo ti-ar raminea oasele. Aceasta ne-a spus-o si calauza. El, care a fost de mai multe ori, zicea ca n-ar mai sti sa iasa afara, fara luminare.

Elinii cei vechi cind povestesc cite lucruri de necrezut in religia lor cea cu multi zei, trebuie sa fi vazut ei undeva acele lucruri; si fiindca poporul nu le cunostea, a impodobit pe zei cu de acele lucruri minunate.

Stind aci, iti aduci aminte de Labirintul lor si de tot ce se povesteste despre el. Mai toti citi venisera pe aici isi scrisese numele. Unii si-l zgiriase in piatra, altii isi lasase cartea de vizita. Sunt o multime de aceste carte si mai pe fiecare din ele, era insemnata data venirei lui. Noi nu ne-am folosit de acest obicei, ce ni se parea o zadarnicie.

Dupa ce am colindat ca doua ceasuri prin acest iad pamintesc, dupa ce am rascolit pintecele cel groaznic al muntelui, ne-am intors. La o apropiere de 10 sau 15 pasi de gura intaririi, calauza ne-a oprit, ne-a pus de am stins luminarile si ne-am uitat spre gura intrarei. Aci ni s-a infatisat o priveliste anevoie de descris. Lumina zilei ne-a facut sa ne veselim.

Era ceva frumos sa vezi cum lumina zilei se lupta cu intunericul sa patrunza inauntru. Era ceva mihnitor sa vezi intunericul tiind piept si impiedicind lumina sa nu mearga mai departe decit ii era ei dat sa mearga.

Acest amestec de lumina si de intunerec la intrarea pesterii era asa de bine cumpanit, incit iti placea sa privesti. Parca era ceva ce te impingea de la spate sa iesi mai curind afara. Pe de alta parte vazind prin gura pesterii muntele din fata cu tot ce tinde la viata pe dinsul, buruieni, copaci, brazi, parca te atragea catre dinsele. Dupa ce ne-am bucurat o bucata de timp de aceste frumuseti,cari numai aci se pot vedea, am iesit, bun bucurosi ca am scapat teferi din pestera. Ar trebui sa mearga cineva de mai multe ori sa cerceteze aceasta pestera ca sa poata sa dea seama de dinsa. Pentru intiia oara te uimesti. Nu stii la ce sa te uiti mai intii. Intri in ea, ca intr-un hau, ocolesti ca un buimacit, si te intorci cuprins de mii si mii de ginduri, fara sa stii la care sa te opresti. Tocmai mai tirziu, cind te destepti ca dintr-un vis, iti aduci aminte de cite ceva; dara de tot ce ai vazut niciodata.

si, precum am mai zis-o, ca sa aiba cineva idee de ceea ce este aici, trebuie sa vie sa vaza si cu ochii trupului, si cu ochii mintii, ca sa creaza. Altfel vorbele mele sunt foarte slabe si neputinta mea vadita ca sa spuie aidoma, lucrurile cum se afla in starea lor fireasca.

Eu m-as prinde ca frumusetile naturale din tara noastra nu crez sa fie mai prejos decit cele de prin alte tari si totusi sunt multi avuti la noi cari stiu sa povesteasca ca dintr-o carte pe de rost tot ceea ce este in tarile straine, fara sa aiba macar o ideie slaba din ceea ce afla la noi.

Cind era sa iesim din pestera, calauzul nostru, ca si baiatul, unul din cei cari ii gasiram inconjurindu-ne la sosire care intrase cu noi, incepura sa ne ceara luminarile care mai ramasera. Fiecare dintr-intii voia sa le aiba.

Calauzul nostru le pretinde cu dreptul ca ne-a calauzit, cestalalt cu dreptul ca el nu are sa fie platit cu nimic. Noi hotariram sa li le impartim pre din doua, si acestuia din urma sa-i dam si lui cite ceva. Toti ii daduram. Cind veni si rindul meu, ii pusei si eu in mina o moneda. El se adresa catre mine si-mi zice:

- Dumneata, domnule, mi-ai mai dat.

- Cind ma?

- Adineaori cind am dat mere cuconitei.

in adevar, ca pe cind veneam la pestera, Elena vazuse un mar incarcat de roade si ceruse, pentru ca el era p-acolo. Baiatul, fara preget, si cu o buna-cuviinta se sui indata in pom si ii aduse citeva mere. Eu vazind atita am scos si i-am dat un bacsis.

Vrusei sa glumesc cu dinsul si-i cerui inapoi banii. El imi raspunse:

- O! o! Domnule, mortul de la groapa nu se mai intoarce.

Vrusei sa stiu ce fac ei cu luminarile, crezind ca le vind la alti calatori.

- Cu ele, domnule, ne luminam casa noaptea.

Ne-am multumit cu raspunsul lui, am iesit, am incalecat si am plecat. Soarele da inde seara. Ne-am grabit, ca sa nu ne apuce noaptea printre crapaturile muntilor, si sa scapam de piedicele ce ne punea trecerea girlitei cirtitoare si vrajmase. Am rasuflat din rarunchi si am multumit Domnului ca am iesit la liman, cu fata curata. insa rupti de osteneala.

si viind printre fierastraie, printre butuci de lemne, raspinditi incoace si incolo, cari asteptau sa fie dati la lucru, prefacindu-se in scinduri, printre bolovanii de piatra, ca sa ajungem mai curind la vama Buliga, unde se comandase la casa unui taran pe coasta de munte, sa ne pregateasca ceva de mincare. Aci daca am ajuns, eram lihniti de foame, de parca nu mincasem cine stie de cind.

taranca ne-a asternut mai multe zablaie si ne-a intina o masa de ne adaoga pofta de mincare. Mai multi flacai si baieti, sprinteni ca niste caprioare de munte, alergau in toate partile ca sa ne gateasca mai curind cele spre mincare.

Am inceput prin a le gusta tuica. Apoi asezindu-ne la masa, ni se aduse citiva pui fripti, unt proaspat cu mamaliguta pripita, lapte batut, minunat de gustos. Aceste toate fura dumicate, date pe giturile noastre si inghitite cit te-ai sterge la ochi.

si...

Ghici, ghicitoarea mea: "Am o vaca laptoasa, cind voi s-o mulg, o intorc cu picioarele in sus. Ghici ce e?"

- Plosca.

- Asa. Aveam cu noi o plosca ca de trei oca plina cu vin. Nu trecu mult dupa ce ne puseram la masa, si unde incepu si ea, ca o nazdravana, a umbla din mina in mina, si a ne saruta, dupa pofta inimei noastre. Se roti ca de vro trei patru ori, si ne fu de-ajuns.

Cei ce ne slujira la masa apoi ii suflara in fund.

Toata cina noastra, caci cina fu, ne-a costat sapte lei noi. Cam scumpisor, nu e vorba, dar fu ieftina, socotind bunavointa cu care ne-a fost data la acel loc si grabnicia cu care ne-a slujit acei munteni.

Sa ne fi vazut cineva cum imbucam, ca de frica mortii, si cum ii dam falci, bolnav sa fi fost acel cineva, si tot i s-ar fi facut si lui pofta de mincare.

Ne-am grabit sa plecam, ca se inserase. Noi ne bizuisem in lumina lunei; caci era luna plina, si cind luna este plina, rasare de cu vreme.

De asta data Mitocanca, asa ii zice la Bucuresti, cind luna este plina, nu stiu de ce, dara ii venise pofta sa se joace cu noi d-a ascunsele. De joc ne arde noua acum? Suind dealuri, coborind vai, trecind preste bolovani de piatra, abatind cite vro prapastie, am fi dorit sa ne vie luna in ajutor cu lumina sa de noapte.

Dar ea, ursuza, cind se ascundea printre fundurile muntilor, cind se da pe dupa cite o stinca, sau pe dupa cite vrun copaci, si ne facea cu biz!

intunerecul se lasa mereu, drumul se facea si mai anevoios. si noi sileam sa ajungam la Rucar, pe un drum laturas, caci soseaua era in lucru.

Tocmai dupa ce suiram un deal, incepu si ea a ne imprumuta nitica din lumina ei. Eu credeam ca se milostivise spre noi, mai cu seama ca era si copii cu noi; si voieste sa ne inlesneasca oarecum calea.

si socotiti ca asa fu?

Fugiti d-acolo, nu mai credeti.

Ea, ca o mitocanca, de dupa cite un pisc de munte, ne da cu tifla, si apoi se ascundea dupa cite o perdea de nori, si tot astfel pina ce am ajuns la Rucar.

si descalecind, ne-am suit in trasuri si am plecat la Cimpulung, pe sosea batuta. Seara era linistita, aerul racoros. Numai de drag iti era sa calatoresti. Am fi voit sa se ridice si luna ca sa ne bucuram de incintatoarea priveliste a vailor dintr-o parte si a muntilor din alta. soseaua era buna. Mitocanca tragea perdelele, se uita la noi facind haz de nemernicia noastra. Noi o rugam cu cerul cu pamintul sa-si arate fata in toata stralucirea ei. Ea facea nazuri.

Cind socoteai sa zici Doamne ajuta! atunci ea tragea perdelele. Pare ca auzeam chicotele de ris mitocanesc si nazuroase de dupa perdea. Tocmai cind suirfm culmele cele mai inalte de pe sosea ale muntelui Mateias, si eram gata a scobori si a vedea vaile despre Namaiesti un vint usurel ne mingiia perii si obrazul. Pasamite i se facuse si lui mila de atita rugaciune ce facusem lunei. El se hotari sa ne razbune. Deodata risipi norii, perdelele nazuroasei se stersera de pe cer, care ramase limpede ca sticla. Ar fi voit capritioasa de luna sa se dea dupa virful muntilor, dara era prea tirziu. Ea era acum sus. si totusi pare ca nu voia sa lumineze cu stralucirea ce da iubitilor ei. Noi insa ne-am multumit si cu ce vru ea a ne da. ne-am saturat ochii cu privirea asupra vailor despre Namaiesti, si asa pina acasa, unde ajunseram catre miezul noptii.

Aci, dragii mosului, curmez povestea despre cele ce am vazut la Cimpulung, in anul 1884. Timpul ne cheama la trebile noastre; ne usurasem, vezi, de greutatea ce aduseseram cu noi. Daca voi mai avea zile, si voi mai veni inca o data, va fagaduiesc sa va mai spui cele ce voi mai vedea.

Totusi, sfatuiesc si pe mare si pe mic si pe bogat si pe sarac, ca o data macar in viata lui sa mearga la Cimpulung, sa se indestuleze de frumusetile ce firea a dat prejmetelor lui.

(1879)




Schita de calatorie - Partea I
Schita de calatorie - Partea II
Schita de calatorie - Partea III
Schita de calatorie -Partea IV
Schita de calatorie -Partea V
Schita de calatorie -Partea VI
Schita de calatorie -Partea VII
Schita de calatorie -Partea VIII


Aceasta pagina a fost accesata de 770 ori.
{literal} {/literal}