Schita de calatorie - Partea II
de Petre Ispirescu
Povestea aluia, omul cade dintr-un pom si tot se odihneste un an, daramite noi cari veneam tocmai de la Bucuresti, se putea sa nu ne odihnim macar doua zile? A doua zi, d-abia ne-am asezat. A treia zi am dat si eu cu nasul prin piata; dupa prinz am fost la fintina lui Crasan si seara pe bulevard.
La 13 iulie, sculindu-ne de dimineata, am luat-o apostoleste cu catel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce sta cu fata spre Gropani. Din cring in cring, din stufis in stufis, am cutreierat mai toata coasta dealului. Soarele era in puterea lui, bun bucuros ca scapase de ploaia ce tinuse citeva zile. Viind pe drum priveam uimiti si plini de mirare vazind virfurile cele mai inalte ale muntilor albi de zapada. Auziti d-voastra? Zapada in luna lui iulie! Soarele arunca sagetile sale cele arzatoare asupra ei si neaua de asta data supusa caldurei se prefacea in apa.
Pare ca vedeai cu ce mindrie soarele isi preumbla privirile asupra piscurilor cari, in cea mai mare parte de an, sunt nesimtitoare la dragostea ce le arata cela ce da viata animalelor si vegetalelor.
Am cutreierat, zic, mai toata coasta dealului pina am dat peste doua tufisuri, aproape unul de altul, cari isi imprumutau umbra.
intre aceste doua tufisuri ne-am asezat salasul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei vaduve cu locuinta in satul Bughia, se luase dupa noi, si ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor.
Am facut, parte din noi, o vinatoare de uscaturi printre cringuri si am adunat destule spre a ne pregati mincarea de prinz. Alta parte ne-am faurit doua frigari dintre nuielele stufisului, am taiat carnea si am asezat-o la focul ce atitaram din uscaturile adunate.
Pina sa se friga friptura, prichindelul ne aduse de la ma-sa o mamaliguta ce zisesem sa ne faca, si apa rece de jos de la fintina.
De ar fi stat cineva de o parte si ar fi privit la salasul nostru, ar fi avut ce vedea.
La umbra stufisurilor ar fi vazut pe cei mai in virsta, intre cari cel dintii eram eu, cum stam tolaniti pe un covor de iarba verde d-asupra caruia asternusem un tartan; pe cei tineri ratacind printre crengurile vecine cu zburdalnicia virstei lor; codaneii, rizind si cu voiosie facind si ei treaba, cum puneau uscaturi mereu pe foc ca sa se faca jaratec pentru friptura de pe frigarile ce le intorcea servitoarea; "pe cei mici cum alergau zglobii sa prinza fluturei si sa se zbenguiasca printre floricele.
Mai pofta de mincare ca aceea ce am avut cu totii atunci dupa atita drum, nu-mi aduc aminte sa fi avut de mult.
in mai putin de o jumatate de ceas mamaliga, piine, friptura, oua si brinza de burduf cimpulungiana se mistuira. Le-am stropit si noi cu nitica apa de sapa de jos de la han si cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fintina. Acolo ne-am petrecut toata ziua, adunind flori de pe cimp, facind manunchiuri si apoi lepadindu-le, sa culegem alte floricele si sa facem alte manunchiuri.
Catre seara ne-am luat catrafusele si am plecat. Pe cei mici i-am dus tiris-grapis, fiindca am coborit dealul pe un povirnis foarte inclinat, printre copacei desi si stufosi pina in marginea unui piriias mic, a carui obirsie este intre dealuri.
Nu facea el, cit zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apsoarele vin spumeginde din pricina piedicilor ce intimpina in scursoarea lor. si parca sunt tot invrajbite, atita de tare vuvuiesc.
Se vede ca lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea carora curg, si pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmura tot a gilceava. Aici pe marginea acestui piriias am stat de ne-am odihnit la umbra unor copacei.
Cu anevoie am iesit la lumina ca sa mergem sa vedem baile de la Bughia. Nu ca vreo piedeca a firei ne impiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegind la floricele. Mai cu seama floricica ochiul sarpelui sau urechea soarecelui, miozotis (nu ma uita) era cautata cu sete si de cei mari si de cei mici.
Se putea sa nu te ispitesti a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te puteai lesne apropia? Din locsorul unde era ea catarata pe marginea apei, pare ca te chema si pare ca era mai frumoasa decit cele pe care le aveam in mina, caci lepadindu-le pe acestea ne incumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobindit. Asa este omul, ce sa zici? Niciodata nu se multumeste cu ce are, ar dori sa aiba ce nu are.
si intrind in curtea bailor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de bai, am ramas mut de surprindere. M-am gindit la ceea ce i-a dat natura si la ceea ce el, om necultivat, nu voieste a face. Totul este in starea salbateca in care firea a lasat fintinele de apa minerala.
Dupa analizele ce auz ca Ie-a facut doctorul Bernad din Bucuresti, se zice ca ar fi niste ape rari in felul lor.
Se mai zice ca o societate de oameni cunoscatori de asa treaba i-a facut propunere: sa-i ia fintina in intreprindere pe zece ani. Societatea sa faca un stabiliment de bai sistematice si sa-i dea si 20.000 lei.
El n-a priimit. Eu socotesc ca guvernul ar trebui sa intervie. Datoria sa ar fi sa nu lase sa se paraseasca un asa izvor de tamaduire pentru patimasi. Are o lege de expropriare pentru utilitate publica. Sa-l indemne a face imbunatatirile cerute de progres sau, daca se va indaratnici sa nu voiasca, apoi sa-l exproprieze.
Caci daca norocul i-a dat pe miini niste izvoare atit de pretioase, apoi sunt in drept toti sa se bucure de bunatatea lor si aceasta in folosul lui banesc si in al tutulor ca datatoare de sanatate. Daca el este codaci, legea sa treaca peste dinsul in folosul omenirei suferinde.
De aci am trecut in al doilea stabiliment de bai, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede insemnate imbunatatiri.
insa se zice ca apele nu au atita putere vindecatoare ca cele de mai sus.
si intorcindu-ne acasa, suind si coborind, am ajuns la 7 ceasuri cazuti de osteneala; apoi somn ce am dormit in noaptea aceea cu anevoie se poate dobindi in oras.
Ghimpi sa fi fost in asternut nu i-am fi simtit. Am dormit dusi, incit tocmai a doua zi de dimineata ne-am desteptat, pregatindu-ne pentru alte preumblari ce am mai facut.
Apoi la 18 iulie dimineata am pornit la monastirea Ciocanu. A mers si gazda cu noi.
Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit si procoitat am inchiriat pentru femei si copii; noi barbatii merseram pe jos, adica ai nostri, parintele si inca trei prieteni cu cari ne intilniram in Cimpulung si cu cari am facut mai toate preumblarile.
Ca sa mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe soseaua ce duce la Bughia, pina la un loc, apoi cirmesti la dreapta si dupa ce mai mergi nitel cobori si mergi printre dealuri pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care il dai la spate si ajungi la riul Bughia.
Peste acest riu este o punte buna de trecut cu piciorul, iar carul da prin apa.
Asa facuram si noi si ne opriram dincolo la han. Hanul era inchis. Strigaram si un baiat gusat veni sa ne spuie ca sa mai asteptam ca vine ma-sa numaidecit. Se dusese, biet, sa-si vaza de niste purcei ce avea.
Daca veni, baga pe baiat pe o fereastra, deschise usa si ne dete nitica tuica. Cheia de la usa, vezi, era la barbatu-sau si el se dusese in tirg.
Altceva nu mai avea, ni se raspunse, ca n-are cautare.
Pina sa bem tuica intraram in vorba cu dinsa despre mai multe. Ea ne raspunse la toate cum se pricepea si ea mai bine. Cind veni vorba despre gusa fiului sau, ea ne zise:
"Cum vedeti, domnilor, gusa fiu-meu este mica; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai multi; dara lasa-l mai bine cu gusa, decit sa mearga la oaste, ca mai am unul in militie".
Poate sa fi avut dreptate femeia; noi insa nu i-am stat impotriva, am platit si am plecat inainte.
De ce mergeam, d-aia drumul se ingreuia, el devenea din ce in ce mai anevoios, fiindca suia la deal si numai pe pietris; si, inaintind, pietrisul se marea.
intr-acestea vedeam ca incepe a se inora si pina sa bagam de seama si incepu a ploua. Deschiseram umbrelele; si ca de cind m-apucai sa va povestesc, ea si inceta.
Ca sa te sui de aci la manastire doua drumuri se deschide: unul pe la Mlastini, care este mai de ocol, altul mai scurt dara mai greu de urcat. Noi hotariram sa mergem pe acest drum.
P-aici insa in loc de pietre intilniram pietroaie. in urma noastra mai veneau inca doua care, fiecare cu cite patru boi. Al nostru era cu doi, dara niste boi tineri si harnici.
Astfel era drumul asternut, adeca cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur si lasate spre a arata trecatorilor ce pot ele cind vin mari, umflindu-se de ploi. Ajungind la poalele dealului pe coasta caruia este manastirea, poteca pe care trebuie sa te sui este asa de repede incit d-abia cu piciorul te poti urca.
Ba inca, dupa ce ca poteca este strimta si cu fagasuri, cind intr-o parte, cind intr-alta, apoi pe la unele locuri este stirbita de apele ce curg de din sus. in zadar calugarii cirpesc aceste stirbituri cind cu gateje, cind cu frunzet ori cu alte umpluturi; cind ploua se stirbeste la loc.
Urcaram, mai cu hais, mai cu cea, mai cu umarul pe la loitrele carului, mai facind galagie si ajunseram la poarta monastirei. Un calugar o deschise si noi intraram; dupa noi intrara si celelalte doua care. Am uitat sa va spui ca acesti mosafiri erau insotiti de un tacim de lautari, cari ne-au scirtiit cit fu drumul de lung.
Celait drum pe la Mlastini da pe la satul Albesti, unde sunt carierele de piatra; dara acela este mai lung si mai putin greu de suit.
Deoarece timpul era cam noros, si deoarece din acesta pricina am intrat in curtea monastirei, am crezut de cuviinta sa cerem voie de la parintele staret sa ne lase a minca in curtea monastirei. Ne urcam intr-un fel de cerdac, locuinta staretului, pe o scara ce d-abia se tinea de veche ce era.
Staretul nu era acasa; se dusese la vreo alta monastire pentru ceva chiverniseala, caci aci la Ciocanul, calugarii sunt, cind mincati, cind nemincati. Atita saracie n-am mai vazut.
Pe zidurile locuintei staritesti erau insemnate cu condei de plumb o multime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proza si versuri frantuzesti si românesti, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au facut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecarui nume. Frantuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molima, a ne arata, noi românii si mai cu seama femeile, ca stim limbi streine, catre cei ce nu le cunosc. invatam pe dinafara, citeva rupturi de stihuri, ale nu stiu carui scriitor, si apoi cu loc, fara loc, cu timp, fara timp, toropoc! ne pomenim ca le spunem tocmai la cei ce nu stiu boaba din ceea ce vorbim sau scrim. Pacate parintesti!
Nu mai spui ce am vazut in chilia staretului, ca n-am ce; destul ca ne-am grabit a ne da mai curind jos, de frica sa nu cada cu noi palimarul ce-i inconjura chilia. Atit de vechi era.
Ne-am asezat si noi, doua tabere: cei ce venisera in doua care, o tabara, si noi alta; ei in partea dreapta a bisericii, noi in partea stinga. Biserica despartea amindoua taberile. Am intins doua mese. Lor le cinta lautarii; noua ne cinta pasarelele.
Am inceput a minca. Aveam doua giste fripte, brinza, oua, vin, aduse in cosuri, si o sticla de tuica. Se intimplase sa fie intr-o zi de miercuri, preotul si preoteasa, fara sa stim, si fara sa ne fi adus aminte de Sfinta Miercurea, isi adusera masline si ceapa verde. Fu insa cu neputinta a face pe preot si pe preoteasa sa manince din merindele noastre. Atunci noi am facut, ceea ce a facut popa nemtesc cind l-a luat la socoteala nu stiu cine ca de ce merge la biserica pe mincate si apoi se grijeste.
stiti ce a raspuns baratul? Apoi daca nu stiti sa va spui eu. El a raspuns: "Mai bine sa fie Christos d-asupra purcelului, caci el sa vede ca mincase friptura de purcel, decit sa fie purcel d-asupra lui Christos.”
Asa am facut si noi cu preotul, dara nu ni s-a trecut. Am inceput a minca din maslinele lui, zicindu-i sa faca si el ca noi, adeca postul sa fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei zisera: "Cind e zi de post, apoi post sa fie. Cind e zi de dulce, dulce sa fie."
Daca am vazut ca nu-i putem incredinta sa judece ca noi, ii lasaram in plata Domnului, sa fie de post.
inca mincind vedeam ca incep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masa. Musafirii cei ce venisera cu doua care, se vede ca tocmai tirziu se desteptara si cunoscura ca nu era tocmai bine sa manince cu lautari in curtea monastirei, se incarcara si pornira de acolo. Noi lasaram copiii la car cu servitoarea, si impreuna cu cei mai mari, ne urcaram tocmai in virful dealului, trecind printre niste fineata in floare, de-ti era mai mare dragul sa privesti la dinsa. Citeva umbre de calugari, niste cazaturi de oameni, niste fiinte, fleosi de batrini, o cosea cu nemilostivire.
Ca sa ajungem in virful muntelui, trebui sa sarim pirleazul, gardul care ingradea coprinsul monastirei.
Privelistea ce ni se arata ochii nostri o sorbea cu nesati. Daca ar fi fost senin, am fi putut vedea mai limpede orasul Pitesti si Curtea de Arges. Asa cum le-am vazut noi, printre negura, nu se deosebeau lamurit. Privind intr-o parte si intr-alta, in departare si la virfurile dealurilor si muntilor vecini, numai iata ca auzim lunind. Noi nu bagam de seama ce se petrecea prin vai. si, aruncindu-ne ochii si intr-acolo, vazuram ce n-am mai vazut pina atunci, la virsta in care ma aflu.
Norii, pasamite, se adunara prin vai, se indesara, se inghesuira, si incepura a iesi fulgere dintr-insii si a bubui tunetele.
Am ramas incremenit. Eu eram invatat sa vaz fulgerele si sa aud tunetele d-asupra capului meu, acum sa vaz si sa auz tunetele sub picioarele mele! Ma uitam si tot nu-mi venea sa crez, si cu toate astea asa era.
Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elinesti, si drept sa va spui, pare ca o mindrie oarecare mi se furisa in inima. Pare ca imi soptea cineva la ureche: "Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cit tine? N-ai si tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?"
Din uitucia aceea de mine, ma desteptara tovarasii mei, cari ma silira sa ne coborim mai curind, daca voim sa nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am multumit pentru aducerea aminte ce mi-au facut, ca eram om pacatos si nevoias, ca toti oamenii. Mi-am scuturat haina, lepadindu-ma de fumul mindriei ce umbla sa ma cuprinza, am nesocotit soaptele ce-mi zbirniiau pe la ureche, si am gonit de la mine desertaciunea de a ma asemana cu un Zeus, mai lacom, mai berbant decit toti oamenii, precum spune la cartile lor elinesti, ca era acel zeu al zeilor lor.
Am ramas crestin, precum sunt, si am laudat in fundul inimii mele pe Cel ce a facut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea si ce nu se pot vedea.
Abia am ajuns in curtea monastirei, si unde incepu sa ploua, si ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parca se deschisese cerurile si dindu-se drumul tuturor izvoarelor de sus.
Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericutei, cari pe sub palimarul locuintei staritesti, pe dupa niste tocitori, printre niste mese stricate si printre tracanaie de tot felul, puse acolo la adapost.
si, adastind acolo, ca sa inceteze ploaia, am avut prilej sa vad ca toata obstea aceea era alcatuita din sase ori sapte calugari si din vro doi ori trei fratoi.
Casele cari inconjoara monastirea ca o jumatate de cerc in cari sed acesti oameni, inchinati monachiei, sunt mici, pitulate si povirnite intr-o parte de vechi; murdare, cu usi de trebuie sa se aplece cind intra in ele, cu ferestre mititele si nu toate ochiurile cu geamuri. Case de liliputieni, adica de pitici. Calugarii, jigariti, de pare ca nu se pieptanasera de nici ei nu mai tineau minte, hartaniti si nespalati, cu chipurile macre si ajunsi de batrinete si de post.
Ce sa zici, saracia este zugravita in aceasta obste, cu toate grozaviile ei.
Asa cum erau, unii ieseau sa bage in chilie te mira ce catrafuse, ca sa nu le ploua; altii duceau cite o donita sau putina la picatura stresinilor, altii ca sa ingrijeasca cine stie de ce lucru de nimic, si mai toti cu picioarele goale, in cap cu cite un comanac pleostit sau turtit in vreo parte, cu zdrentele de pe dinsii sumese.
Intrind si iesind de prin chiliile lor, mi se infatisa o icoana trista a nemernicii omenesti. Gindurile mi se duse departe, foarte departe, inapoi la timpii de salbaticie a oamenilor.
Atunci mi-am zis: "Oare aceasta manastirica sa nu fi fost ea inzestrata de cei ce au infiintat-o cu o cit de mica avere?" Eu crez ca da; dara societatea in timpii din urma a crezut de cuviinta sa ia averile monastirilor si sa le dea statului. Bine. Dara atunci societatea trebuia sa ingrijeasca de acele umbre de oameni ce sa gasesc adapostite pe la monastiri, ori sa desfiinteze cu totul obstea. in ce vor fi vinovati acesti nevoiasi sa sufere cea mai ingrozitoare ticalosie?
Un fratoi pe asa ploaie isi gasise sa se duca de vale sa aduca apa de la fintina. Cind se intoarse era ud pina la piele. Ne dete de bauram. Drept sa va spui, asa apa ca aicea mai rar. Doua pahare mari am baut si n-am simtit citusi de cit vreo greutate, si rece de pare ca era pusa in ghiata. Halal de asa apa!
Ploaia statu si, pina una alta, incarcaram femeile si copiii in car, iara noi calari pe picioarele noastre ne gateam a porni. Calugarii stau pe dinaintea chiliilor lor si se uitau la noi cu jind. Vazindu-i asa stind, te coprindea mila; inima ti se inmoaie cind vezi dobitoacele, rivnind la bucatura ce bagi in gura, si te milostivesti. Ce inima sa fie aceea, cind vezi pe seamanul tau, poftind lucrul de care tu te indestulezi in veselie, si el, seamanul tau, n-are si nu poate, si nu stie cum sa-si agoniseasca cele spre traiul sau? Mi se pare ca datoria societatii ar fi sa se gindeasca si la aceste fiinte neinvatate si nepricepute, spre a le asigura un trai, desi nu imbilsugat, dara macar indestulator pina cind isi vor mai tiri zilele pe aceasta lume, pe care, ei, fara sa stie de ce, o urasc.
Noi ii chemaram si puseram cite ceva fiecaruia in mina; si bine facuram; caci deodata patru din cei oarecum mai tineri, ne incongiurara carul, ne ajutara la scoboris, de scaparam cu fata curata. Pare ca era nazdravan carul, mergeam mai mult pe sus, de parca n-atingea de pamint. Nu se mai simti nici fagas, nici stirbiturile ce mai facuse potecii ploaia ce cazuse. Cind ne vazuram in vale, ne luaram inca o data ziua buna de la acesti oameni uitati si de Dumnezeu si de lume, si mergind incet, incet, cum se merge cu boii, am ajuns acasa pe la sapte ceasuri seara, adeca in amurg.
De cite ori ma gindesc si azi de ceea ce am vazut Ia monastirea Ciocanul, de atitea ori ma infiorez de marirea lui Dumnezeu si de uitarea de sine a calugarilor de acolo.
(1879)
Schita de calatorie - Partea I
Schita de calatorie - Partea II
Schita de calatorie - Partea III
Schita de calatorie -Partea IV
Schita de calatorie -Partea V
Schita de calatorie -Partea VI
Schita de calatorie -Partea VII
Schita de calatorie -Partea VIII
Aceasta pagina a fost accesata de 1409 ori.
