Schita de calatorie -Partea V

Schita de calatorie -Partea V

de Petre Ispirescu


Marti la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineata am pornit din Cimpulung sa mergem la Cetatuia. Un car cu doi boi, coviltir si procoitat era pentru femei, copii si pentru mine. Ceilalti sase mergeau calari.

Iesind din Cimpulung, se uita lumea dupa noi, vazind un car cu copii, inconjurat de sase calareti si pe mine pe jos cu o cata in mina si cu o batista sub palaria de paie, ca arabii, spre a-mi apara ceafa de arsita soarelui. Tocmai eu fui cela care am patit-o, ca neamtul cind s-a dus la batalie. De m-ar fi intrebat cineva in minutul plecarii:

- Unde te duci, domnule?

Eu as fi raspuns tantos si cu glas sumet:

- La Cetatuia lui Negru-voda.

De m-ar fi intrebat cineva cind m-am intors acasa:

- De unde vii, domnule?

Eu as fi raspuns umilit si cu grai miorlait:

- De la Cetatea lui Negru-voda.

Mergeam infipt, tot inainte, si inapoi nu ma mai uitam.

Mergeam, vezi bine, ca era sosea intinsa. Ea este facuta serpuita pe coasta muntelui Mateias. Cind te uiti de pe inaltime la dinsa, li se pare a vedea un sarpe urias, grozav de mare, urcindu-se ca sa ajunga pe piscul muntelui, in virful caruia este un stei de piatra cit toate zilele de mare, taiat drept de seamana cu un zid de cetate si fara pic de verdeata, piatra-goala.

Calaretii si dinsii, ahtiati de calarit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cind luind inaintea carului, cind asteptind si ducindu-l cu alai ca pe cine stie ce.

Mergeam mindru pe sosea, ne ploconeam si noi la cei ce se ploconeau la noi. Pare ca noi eram ce eram.

Voind sa mergi la Cetatuia lui Negru-voda, drumul este pe soseaua Rucarului, pina la un loc, apoi abati spre dreapta pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umbla mai multa lume, si drumul este batut; apoi cobori in vale la stinga pe un loc foarte inclinat, pe drum nebatut, facut numai de picioarele a citorva vite si a oamenilor din satul Stoenesti ce este asezat tocmai in fundul vaii. Eu nici ca voiam sa stiu de unele ca acestea, ca unul ce ma bizuiam in cata mea, si dreptul vorbind, aveam in ce ma bizui.

Cirja mea era formata din lemn de scorus sau paltin, dat la strung si lustruit, in cap avea un cirlig de otel ca cirja papei, intepenit in surub si nituit, jos avea un bold iarasi de otel.

Soarele era in puterea lui. Un vinticel insa ce venea din vaile muntilor muia oarecum arsita.

Mergind pe drumul cel batut al lui Dumnezeu, nu bagam de seama osteneala si truda ce ma bintuia pe mine, neinvatatul la umblete lungi, caci finul carele era necosit inca-mi atragea toata luarea aminte.

De-ati fi fost in locul meu, dragii mosului, si voi ati fi facut ca mine.

Toate firicelele de iarba erau in floare; nu stiai la care sa te uiti mai intii. Pare ca te imbiau zicind:

- Vezi-ma si pe mine. Vezi-ma si pe mine!

si se putea sa nu te uiti la ele? Cit puteau ochii sa-ti coprinza, vedeai o impestritatura de toate fetele. Atunci mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cind vor sa-ti spuie de vro frumusete alta potriveala n-are decit: cerul cu stelele si cimpul cu florile.

Noi la orase ne silim sa cautam florile. Este adevarat ca li se preface oarecum soiul. Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pina sa schimbe si forma si vopseaua florilor. Prin cultura, dintr-o ruje de munte, a facut un trandafir de gradina. Florile ce cresc pe coastele muntilor si prin vai, ajung sa fie invoalte in gradine. Totusi mirosul cel bine deosebit si dulce al florilor salbatice nu-l poate ajunge florile cultivate de gradinar.

Mergind dupa car, cugetam si ma minunam de armonia ce domnea in vopselele cele vii ale florilor de pe cimpul ce strabateam.

Linga o floare albastra vedeai una galbena, linga aceasta, una rosie, apoi una alba si toate aceste colori inginindu-se cu verdeata plaiului.

Cele mai multe din ele semanind la forma cu florile gradinaresti, insa mai dezvoltate. Mirosul ce imprastiau, te facea sa rimnesti la viata sateanului, care se culca noaptea in mijlocul acestor flori, le primeste mirosul, pe care ele il dau cu indestulare, si doarme linistit, repauzindu-si trupurile obosite pe sin de flori fara ca ele sa ceara cuiva ceva in schimb.

Nu mi se puteau satura ochii de privelistea ce infatisa smaltata intindere de loc prin care treceam. Eu mergeam si un mers asa de placut incit nu simteam oboseala.

Cu cit mi se veselea ochii, privind in stinga, spre valea pe unde aveam sa coborim, adeca pe calea vitelor si a oamenilor din satul Stoenesti, cu atita mi se intrista inima uitindu-ma spre dreapta, unde coasele a citorva seceratori doborau la pamint floricelele cele frumoase lasind in locu-le pajiste.

Cugetul meu merse pina acolo, incit vazind prapadul ce facea omul printre floricelele plapinde, imi inchipuiam viata noastra a muritorilor, pe care dupa cum se zice, o curma coasa mortii.

si asa, cufundat in ginduri, am ajuns la drumul vitelor, o poteca ingusta, printre finete, cu fagasuri adinci cind intr-o parte, cind intr-alta.

Se vede ca plouase de curind p-acolo. Soarele nu avusese timp sa zvinteze suprafata.

Coborisul era repede si ne urmam drumul incet. Eu m-am desteptat din visurile ce mi le aducea gindurile ce ma coprinsese numai atunci cind coborind, cu toata cirja ce tineam in mina, picioarele imi alunecara pe iarba si dadui inapoi ca bobocii de rata cind ciupesc din vro buruiana. Eu am cazut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei niste ochi mari, ma uitai in toate partile, si vazui pe calaretii nostri care mergeau raspinditi, si carul care se departase, nu dc harnicia boilor, ci de sila povirnisului, macar ca se impiedecase roata.

Pamintul era negru si clisos. La unele locuri, coborind, si pe unde fagasul era mai adinc, dam de cite un bolovan de piatra preste care carul trecea cu anevointa.

Pare ca pe unde rasarea atitea fire de iarba inflorita, rasareau si pietroaiele. Pasamite, acesta fiind cel din urma dintre dealurile de linga munti, bolovanii incepusera a se arata. De unde pe celelalte dealuri este pietris, pe acesta la o adincime oarecare de la suprafata pamintului, zaceau bolovanii, sau rupturi din stinci, pe care vremile le acoperise cu pamint bun pentru rasarirea finului celui mai gustos.

in cele din urma ca sa nu mai intinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoenesti catrc unsprezece jumatate ceasuri. Apoi pe matca piriiasului ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pina sa ajungem la celait cap al satului, ca sa dam de han unde sa mincam de prinz.

La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o intindere de cite un ceas cale. Drumurile sunt pe matca riurilor, cari cind se umfla trecerea de la un loc la altul inceteaza, sau se face cu mare anevointa, de nu cu primejdie de viata de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teama sa nu ti-l scrintesti printre bolovani si pietroaie, pe care nu le-ar putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dara cu carul cu boii este o truda. Nu scapa roatele de un pietroi si se gasesc impiedicate de un bolovan. D-abia urcata pe dinsul, si roata scapata de pe dinsul pe pamint, zdruncinind pe cei dinnauntru carului de sa-si muste limba. Zguduituri, zdruncinaturi, scuturaturi, de voie, cite vrei si cite nu vrei. Cind te dai jos din car, esti zdrobit, si mai rupt de osteneala decit cind ai fi umblat pe jos. Trecind prin acest sat pus cam pe coasta, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele ploilor din munti isi facusera loc ca sa se coboare in riu. Te coprindea jalea vazind aceste locuri, acoperite de pietris, bolovani si pietroaie pe care apele le urnise din munte, si pe cari nu le putuse tiri pina in matca riului, stau risipite pe toata fata povirnisului pe unde se lasase apele muntilor.

Priveliste trista. Parca o razmirita fusese infrinta de tunurile oastei, care sfarimase tot si lasase in neorinduiala si stricaciunea cea mai spaimintatoare.

si in adevar, ce sunt acele ploi de toarna cu galeata, acele spargeri de nori, ale caror ape cad pe munti uneori; ce sunt acele 3curgeri de ape ce nu li se poate impotrivi nimic in calea lor, decit niste rezmirite ale elementelor?

in sfirsit, dam de han. Ne asezam sub umbra unui nuc mare, si din merinda ce luasem cu noi si din nitel lapte batut, foarte prost, am prinzit, cam pe la doua ceasuri dupa amiazi.

si pornind iarasi la drum catre Cetatuia lui Negru-voda printre munti, prin satul Cetatenii din vale, de aci inainte aveam a face cu Dimbovita, cea care curge prin Bucuresti, in mod asa de nevinovat.

P-aici, dragii mei, sa veniti a vedea Dimbovita. Ca sa ajungem la Cetatuie, de opt ori a trebuit sa o trecem, nu pe vrun pod, asi ci prin cursul ei repede, care aduce o multime de busteni, taiati din munte, si lasati pe cursul ei, spre a veni la fierastraie, ca sa se schimbe in scinduri.

O zicatoare a poporului spune ca oaia imbatrineste de tacanitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii.

Eu zic: calatorului care vrea sa cerceteze Cetatuia lui Nsgru-voda, i se albesc perii trecind mereu Dimbovita. Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie sa treaca carele si calaretii. Cine se incumete a trece prin alte parti o pateste: sau ca se rastoarna, sau ca da in bolboaca. Ca sa ne ferim si de una si de alta, noi am luat un calauz din sat de la Stoenesti, unde am prinzit. si bine am facut. Caci de opt ori am trecut Dimbovita, si de opt ori a trebuit bietul om sa duca boii de funie prin apa pina la briu, apa rece si repede.

Trecind prin apa, noua celor din car ni se parea ca carul merge d-a curmezisul in susul apei; apoi tipete de copii, batai de inima, frica cit nu va puteti inchipui.

Totusi frumusetele si vederile placute si de tot felul ale muntilor printre care este drumul, te fac sa uiti trudele calatoriei.

Pe coastele unor munti la inaltimi foarte mari, vezi cite un stei de piatra iesit afara din rinduiala lui. El seamana unui balcon de casa, inconjurat de brazi mareti. in alte locuri vezi cite o scosatura de piatra, ce-ti inchipuieste forma unui bust de om, si totul pe munte o verdeata de brazi, de parca tot muntele este imbracat intr-o haina lipita pe trupul lui. Numai colea si colea se vede cite o stinca iesita mai afara din coasta, de parca ar vrea sa caza preste calatori, si infatisind deosebite forme, dupa cum fantazia iti porunceste sa le vezi.

La cite o intorsatura de munte, adeca in unghi, stinca iesita de sus pina jos, ti se arata ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalitatii. Ce vreti? nu este condei care sa puie negru pe alb toate frumusetile, nu este cap care sa spuie toate potrivelele ce arata muntii, potriveli ca cele ce vedem prin orase facute de maiastra mina a omului. si nu se poate tagadui ca omul sa nu se fi nevoit a se lua dupa fapturile firesti in multe din mestesugitele sale lucrari.

Strabatind tot acest drum salbatec si totodata placut, ajungi la cea din urma trecatoare a Dimbovitei. Aci stai si te miri cum s-a despicat stinca in doua de-a facut loc apei sa treaca. De o parte si de alta a Dimbovitei bucati nemarginite de mari, stau sa-ti zica: „Bine ai venit“. Mai la vale stinca iese din apa ca o jumatate de cerc foarte grozav de mare, sta amenintatoare sa te zdrobeasca daca ai cuteza sa spurci locurile pe care le cercetezi.

Treci Dimbovita inca o data si ajungi la poalele muntelui numit Cetatuia lui Negru-voda, in virful caruia este bisericuta in care se inchina viteazul domn si urme de zidarie de cetate.

Suind pe potecuta, intilnesti la un loc piatra goala iesita d-asupra pamintului si asezata ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult sa te tirasti decit sa umbli. si urcind, calauzul nostru, un unchias, sta pe la soroace si ne arata spuindu-ne:

- Iata colo, domnisorule, este poarta cetatuiei acum sfarimata, muntele din fata se numeste muntele Doamnei. Acolo Negru-voda isi tinea avutiile. Pe virful lui nu se poate urca nici ciuta cea usoara si cu tepene picioare. Doara pe partea de din dos, sa se poata apropia cineva de pisc, caci eu nu stiu sa se fi putut cineva urca.

si pe poteca cotita si nu fara primejdie la un loc, aproape de virf, ne-am urcat tocmai sus.

Acum las pe unchias sa va povesteasca mai departe.

- Din stramosi a ramas povestea ca oarecind tatarii cotropise tara noastra, ca Negru-voda s-a luptat cu dinsii multa vreme, dara nu-i putu dovedi. Ca in cele din urma aci se aciui cu oastea lui si locuitorii isi gasira scapare prin vagauni de munti. De aci din cetatuia ce si-o facuse el cu multa osteneala, iesea de hartuia pe spurcatul de tatar, care umpluse tara cu spurcaciuni de ai lor. si tinu piept multa vreme navalirilor acelor nelegiuiti.

Dar venind de peste munti ajutor lui Negru-voda oastea de la Boma, cu dinsa birui pe cotropitori, ii taia fara mila, ii zdrobi si ii puse pe goana. Cei ramasi cu viata au dat dosul, au fugit cu coada intre picioare, s-au dus in smircuri si dusi au fost pina in ziua de astazi.

Din virful acestui munte si pina in piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-voda puse de facu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-si cerceta avutiile ce gramadise si pe doamna sa, care locuia acolo.

Se zice ca podul de piei de bivol il ridicase acolo cu niste macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaste nici urma din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni sa fi fost aceia cari au cladit podul; ca ce fel de macarale sa fi fost acelea, nu pot sti. Destul ca eu nu-mi aduc aminte sa fi auzit ca a putut cineva sa se urce acolo.

Iaca ici este bisericuta Iui Negru-voda, mai dincolo, iata si biserica papistaseasca a doamnei, caci doamna lui Negru-voda a fost papistasoaica.

Urcindu-te tocmai in virful muntelui se intinde un ses unde se vede o bisericuta cu totul si cu totul de piatra. De unde, de jos de la poalele muntelui pina sus, nu se zareste nici un pic de apa pistind, aci in altarul acestei bisericute, linga proscomidie, este un izvoras de apa mic de tot, ce iese din piatra, si sta acolo ca intr-un gavan. Oamenii se spala pe ochi, daca ajung sus, zicind ca e buna de leac. Mai la o departare, cit arunci cu piatra, se vad urmele unei bisericute ce se zice ca a fost papistaseasca.

in bisericuta lui Negru-voda se vede o piatra pe care sunt intiparite mai multe urme de picioare de oameni: doua micute, ce zic sa fie tiparul picioarelor fiului lui Negruvoda; doua mai maricele, ale doamnei lui, si doua mai mari ale insusi viteazului domn.

Pre cealalta parte a sesului, se ridica o stinca pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viata. Daca ajungi sus vezi tiparul sapat in steiul de piatra a doua copite de cal.

Zic oamenii sa fi fost acolo urmele calului lui Negruvoda, de pe cind s-a aruncat in prapastie.

Frumusetea privelistii ce ti se infatiseaza de pe sesul din virful cetatuiei, nu se poate zugravi.

De jur imprejur se vad piscurile Gargaunului, soimului; muntii Cetatenii, Plesile, Fruntii, Doamna si Marginea Doamnei. Ei ti se par niste uriasi ce se intrec care de care sa-si ridice mai sus grumajii catre cer.

Apoi vaile Kiliei si Coman pe Dimbovita. Aci alte frumuseti iti izbesc ochii. Cind te vezi sus, iti pare ca esti altul. Te simti mai aproape de Dumnezeu si gindurile te napadesc, de nu stii pe care sa alegi.

Abia crezi ca ai apucat pe unul, si alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teama neinteleasa ti se strecoara in inima; ramii uimit de atita mare marire, si pari ca esti pe alta lume.

De n-ar fi calauzul care sa-ti spuie ca e timpul sa te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bata-l nevoia! sa-ti aduc aminte ca trebuie sa-i dai si lui ce i se cuvine, te-ar apuca noaptea pe virful Cetatuiei.

si coborindu-ne tot intrebam pe calauz, ba despre una, ba despre alta, pina veni vorba iarasi de biserica.

Atunci unchiasul imi povesti urmatoarele:

- Sa vezi dumneata, domnule, eu unul nu stiu sa fi fost parasita biserica ca azi. Totdauna s-a facut slujba in ea. Mai ales la Isvorul tamaduirei, venea lumea dupa lume la slujba, venea toata megiesimea si se inchina cu evlavie, luau apa din izvorul din altar, se spalau, o beau, ca mult era folositoare de suflet, si tamaduitoare de metehnele trupesti!

Totdauna era macar cite un pustnic; carele nu s-ar fi coborit din munte pentru nu stiu ce de i-ai fi dat.

Mai acum citiva ani, se asezase un calugar, pare-mi-se a se fi chemat Isidor si, din agoniseala lui, strinsese si el vro doua, trei parale; ca n-avea pe ce le cheltui. Pasamite ca il mirosira niste oameni rai, si indemnati de satana, tat-al railor, venira de-l jefuira.

Se vede ca bietul calugar nu vru sa le spuie asa numaidecit unde avea banii, ca-l chinuira, ca-l muncira, de sa fereasca Dumnezeu si pe dusman de asa nevoie grea. il legara, il dusera in muntele vecin si acolo il lasara dupa ce-i luara tot ce adunase si el dupa sufletul lui.

O fi strigat bietul calugar, o fi racnit el, dara cine era sa-l auda in pustietatile astea? Cine stie la cite zile dupa asta niste oameni ai lui Dumnezeu il gasira si il adusera bolnav iarasi la locul lui. Mai boli el ce mai boli, si-si dete sufletul. Eu socotesc ca s-o fi odihnind acum in corturile dreptilor, ca mult a patimit pentru lege sarmanul!

De atunci s-a parasit bisericuta. Nici tu candela, nici â tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude in ea. Ba mai acum doua luni imi pare protopopul de la Cimpulung a venit p-aici. Cica avea porunca sa scrie cum se afla bisericuta, ca sa trimita Mitropolitul preot sa inceapa iarasi a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu sa-si implineasca gindul.

si cu povesti, si cu vorbe glumete, nici n-am simtit cind ne-am scoborit.

Tocmai dupa ce am prins sa ne odihnim oleaca, am simtit ca sunt obosit. Ceilalti asudase, nu asudase; dara eu stiu ca asudasem de camasa de pe mine se facuse leoarca.

Jos ne astepta o frigare de friptura, brinza de burduf, piine si ce se mai afla in cos, am mincat, si apoi ne-am incarcat, care pe cai, care in carul cu boi cu care venisem.

Era sase ceasuri seara. De sila de mila, am apucat de am trecut Dimbovita, de cele opt ori inapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al Junei care rasarea de cu vreme, fiindca luna da inainte, am trecut satul Cetatenii si am ajuns in satul unde prinziseram.

Pina aci calauzul nostru fiindca era din acest sat, zicea ca stie el drumul mai d-a dreptul, si mai usor, ca sa ne scoata in soseaua Rucarului. Aci insa isi lua seama, incepu a se codi a mai merge cu noi.

stia el, vezi, ce stia.

stia ca mintise; fiindca alt drum nu se afla, decit acela pe care venisem, si ii era sa nu-l dam de minciuna; mai stia ca, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate sa stea boii si sa ne lase in drum.

Noi insa nu ne impotriveam a mai lua cu chirie inca doi boi; nevoia era ca nu se gasea. in sfirsit cu neica, cu draga, calauzul gasi pe varu-sau, care, pentru patru lei, priimi sa ne scoata in soseaua Rucarului. Iara el, calauzul, ne zise ca deoarece merge varu-sau, el stie drumul. ii daduram pentru ca ne-a calauzit la Cetatuie, cit socotiram, ne luaram noapte buna, si desteptaram ciinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne dusera cu alai pina ne vazura afara din satul lor.

incepuram a sui dealul de la Stoenesti ca sa iesim d-asupra. Ziua cind ne-am scoborit fusese cum fusese, povestea aluia, rau la vale greu la deal; dara urcusul fu si mai oleoleo. Numai in puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie si cu patru boi; altfel ne-am fi oprit sa minem noaptea in sat.

Catre miezul noptii furam d-asupra. Am stat sa ne odihnim olecuta si noi si dobitoacele. Noaptea era in toiul ei. Cerul senin si colea, colea cite o steluta sfioasa abia se zarea pe albastrul limpede, intunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamna a intunerecului, raspindea umbrele, se uita cu mila la noi, si pare ca ar fi voit sa ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne inlesnea calea.

Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul finului imi rapise citeva cugetari asupra vietei floricelelor, ce o potriveam cu viata noastra a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte staturam sa ne odihnim. inca o data, lumina lunei ne fu de mare ajutor in noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam stinca Mateiasului goala, de piatra varoasa, ca un urias amenintator. Tacerea cea mai adinca, si noi singuri in mijlocul astui noian de munti si de vai, ne facea vrind nevrind sa ne apuce fiori de frica.

Vedeam capitele de fin adunat, stind risipite pe cimpie intr-un chip neregulat, ce se aratau ca niste popindai, de dupa care ni se pareau ca stau sa iasa cite vrun raufacator, gata a sari sa ne jertfeasca. Vaile peste care se intindeau umbrele muntilor vecini ni se pareau ca niste guri de uriasi ce stau gata sa inghita nu o nimica de noi toti citi eram acolo cu vite cu tot, ci si muntii ce stau ridicati catre cer atit de falnici. Din fiecare buriana ce sta pe coceanul ei in sus, si care in ziua urmatoare era sa fie secerata de coasa nemilostivului om, din fiecare buriana ce se misca zic, inchipuirea noastra facea un om, sau o fiara salbateca, ce se apropia spre a ne bintui. O! taina a lui Dumnezeul O! intelepciune nemarginita, in mijlocul acestor inchipuite grozavii de noapte, pe linga lumina lunei, o pasarica singura, pare ca voi sa ne insufleteasca coragiul, sa faca a goni uritul ce ne coprinsese.

Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostiva a omului, si ratacind si ele fara adapost, pare ca se incuragiau pe dinsele chemindu-se una pe alta, pitpalacele ne incurajeau si pe noi.

Glasul lor cel strigator de pitpalac! spargea tacerea cea fioroasa a noptii si ajungea pina la urechile noastre, de pare ca ar fi voit sa ne dovedeasca ca nu numai noi, in temeiul noptii, suntem destepti si pe drum, nu numai noi singuri avem trebuinta de odihna in culcusurile noastre, ci mai sunt pe lume si alte fiinte care gem dupa un asemenea lucru.

Caravana noastra cea mica, incuragiata de pasarica cea pribeaga, de pitpalac, incepu a o lua la drum; mergeam si vorbeam si glumeam pe cit ne da mesii in asemenea imprejurari.

Unul din noi, mai vioi, incurajat de glasul pitpalacei, incepu a cinta. Rasunetul glasului lui destepta vaile, si pare ca da putere caravanei obosite de a intinde la drum. Apoi luindu-se la vorba cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca sa aiba grije de cai, trimis de tata-sau, incepu sa-i spuie ca de va ajunge acasa, are sa-i arate lucruri ce n-a mai vazut. Are sa-i arate cum se maninca jaratec st cum se scoate panglice din gura. Copilul, carele pare ca se desteptase si el din atita tacere a noptii, si din amortirea firei intregi, nu voia sa creaza. El raspundea:

- Lasa, domnule, tale (adica dumneata voia sa zica) tale maninci piine ca si noi. Numai comediantii se falaluiesc ca fac pehlivanii; si cind colo dau si ei de rusine.

Alaturindu-ma, intru si eu in vorba. Eu ii zisei:

- Sa crezi, baiete, ce spune domnul acela, caui el are pe spiridus si-l tine intr-o sticluta.

La aceste vorbe copilul tresari. isi facu semnul crucii, si imi raspunse:

- O! duca-se in pietre. Ce stai, domnule, de vorbesti? Eu nu crez una ca asta. Iaca aci in Cimpulung fu un spiter care avea un spiridus, lovi-l-ar sageata! pe care il tinea intr-un pahar la fereastra. In fiecare zi spiterul ii da de mincare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului.

intr-o zi nu stiu ce facu el, ca uita sa-i dea de mincare, si se duse, ca avea niste trebi. Spiridusul, trasni-l-ar in cocoase! se lua dupa dinsul si-l omori prin santuri de marginea orasului.

Am ris de nevinovatia bietului copil, am voit sa-l facem a crede ca spiridus, ori dracul sunt faptele cele rele ale omului si am ramas cu vorba, iara el cu credinta lui.

intru aceste inaintasem, si era aproape a da in sosea. Flacaul, care venise cu boii ce inchiriasem sa ne scoata in sosea, se opri. El vru sa desprinza tinjala inaintasilor de la protap, sub cuvint ca pina aici a vorbit el sa vie.

Noi voiram sa-i dam o dovada invederata ca nu este aici soseaua, ci putin mai-nainte. El nu voi sa tie seama de zisele noastre si staruia sa se intoarca. Noi ziseram chirigiului sa mine inainte. El se supuse, si carul cu boi incepu sa mearga. Atunci el ne raspunse:

- Eu ma intorc si d-voastra sunteti raspunzatori pentru boii mei.

- intoarce-te, daca vei, si miine sa vii la Cimpulung, sa-ti iei boii de la politie.

El ramase ca zece pasi inapoia noastra. si deodala incepu a racni:

- Nea cutare! Nea cutare!

Pasamite el stia ca niste prieteni d-ai lui se dusese la coasa p-acolo prin preajma. Socotea sa-i cheme sa ne incredinteze ca asa ne fusese vorba, cum zice el.

Racnetul sau, iesit ca dintr-o gura de leu, se pierdu prin vai, dara nu fu in stare sa destepte pe adormitii sai prieteni obositi de munca de peste zi.

Noi inaintam si ne catam de treaba. El, daca vazu ca nu-i vine nimeni intr-ajutor, se lua binisor dupa noi, ne ajunse, lua boii inaintasi de funie si merse pina in sosea, care era aproape, amenintind de astdata pe chirigiu, ca are sa-i faca si sa-i dreaga iaca ce, si iaca ce, cind l-o prinde, ca acum il cunoaste.

Dupa ce ii platiram ce era cu dreptul, dupa invoiala, inaintaram pe sosea. Oboseala ne coprinsese, si somnul, caci era timpul, ne mingiia ochii. Pleoapele mi se lasau in jos de pare ca erau de plumb. si astfel, mergind pina ce incepuse a se ingina ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seama, de a dormita mergind. indintind catre casa, vorbind, cum se vorbeste in asemenea imprejurari, deodata vorba inceta si intr-o clipa somnul ma coprindea deodata cu visele, si in aceeasi clipa ma si desteptam; caci altfel as fi cazut, astfel de somnorosie pentru intiiasi data mi s-a intimplat in viata mea.

La urma urmelor catre trei ceasuri despre ziua, zdrobiti de osteneala si coplesiti de somn, am ajuns acasa.

Acum de m-ar fi intrebat cineva:

- De unde vii, domnule?

As fi raspuns cu grai obosit, somnoros, ou jumatati de cuvinte:

- De la Cetatuia lui Negru-voda.

(1879)




Schita de calatorie - Partea I
Schita de calatorie - Partea II
Schita de calatorie - Partea III
Schita de calatorie -Partea IV
Schita de calatorie -Partea V
Schita de calatorie -Partea VI
Schita de calatorie -Partea VII
Schita de calatorie -Partea VIII


Aceasta pagina a fost accesata de 1423 ori.
{literal} {/literal}