De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea II

De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea II

de Petre Ispirescu


Ca sa mearga cineva la Rosiorii de-Vedea, dragii mosului, drept din Bucuresti, trebuie sa-si aduca aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori saizeci de ani. Caci si guvernul de azi, si stapinirea de ieri, pesemne c-au uitat ca Rosiorii-de-Vedea fu odata capitala de judet.

Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu posta, nici tu sosea, nici tu drum de fier, nimic! Dara nimic, care sa-ti arate drumul in acea parte de loc; nici o inlesnire ca sa mergi la acest oras, vestit altadata.

Voind sa mergi cu mijloacele date de stat trebuie sa treci pe la Giurgiu. De aici sa te urci in vapor, care te duce la Turnu-Magurele prin, Zimnicea, si din acest oras, cu o trasura particulara, ori cu diligenta sa ajungi la Rosiori, caci este o diligenta ce tine in legatura centrul judetului cu Rusii. Sau, de la Giurgiu sa te urci in diligenta, daca este loc, sa mergi prin Alexandria, ca sa ajungi la Rusi, drum pe care-l faci, si intr-un chip si intr-altul, cam intr-o zi si jumatate, cu adaosul neplacerii de a-ti tot descarca si incarca catrafusele dintr-o trasura intr-alta.

Mai scurt ar fi sa te duci cu drumul de fier, calea Pitestilor pina la Stolnici; ajuns aci trebuie sa fi inchiriat de mai nainte o trasura din Rusi, care sa te astepte la Stolnici, si sa te duca acolo.

Aceasta trasura te costa aproape indoit cit drumul de fier. Altfel, ramii acolo la Stolnici, de n-ai nici unde sa-ti pleci capul, statiunea fiind mica, intr-un satuc.

Cu chipul acesta ajungi intr-o zi la Rusi. Cine vrea sa mearga la Rosiori si sa ajunga cu floare la ureche, fara grija, fara nimic, sa ia cu chirie birja lui neica Enache.

Sa nu caute ca are no. 13. Neica Enache este omul care desface toate facuturile cu omenia sa. El este imbatrinit in ale calatoriilor, el stie toate dichisurile drumului, si vrind sa-si gaseasca toate inlesnirile, cauta totodata ca si musteriii lui sa mearga linistiti si sa afle tot ce le trebuie pe drum.

De la Bucuresti la Rusi este ca la sase poste si le faci cam intr-o zi si jumatate.

N-am stat decit o jumatate de zi in acest oras si m-am intors.

Peste un an, aceleasi trebuinte ma chemara la Rusi, si de asta data am ramas citeva zile, ti am aflat ca Adunarea Nationala a recunoscut si ea in cele din urma, ca este de trebuinta a intra si Rosiorii-de-Vede in lantul cailor ferate.

Dara de la a recunoaste pina a-l pune in lucrare mai are sa curga apa pe Dimbovita. insa, ce sa zici? omul traieste cu nadejdea, si prin urmare nici noi sa nu pierdem nadejdea. Sa nu va fie cu suparare, dragii mosului, pentru abaterile ce fac. Ca uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii si schioapeti din drum. D-voastra cind vedeti ca incep sa bat cimpii, mai tusiti, mai miscati-va din loc, bateti seaua sa priceapa iapa, cum se zice, ca sa ma intorc la siritenia noastra.

si cum va spusei, de asta data am zabovit citeva zile. Prietenul la care am tras in gazda m-a primblat prin tot orasul. Pot zice, am vazut tot, caci nu este anevoie a cunoaste oraselul in doua sau trei zile. Mai intii ti se arata ramasite din ceea ce fusese odata. Multe darimaturi incredinteaza ca pe acolo a fost odata case mari, case boieresti, cum se obisnuia in vechime.

Eram setos, vedeti d-voastra, sa cunosc mai de aproape pe acesti oraseni, renumiti in vechime, pe Rosiorii de la Vedea, românii aia grozavi, care au facut atitea izbinzi odinioara, impreuna cu verzisorii.

Ca sa vezi fruntea orasenilor, trebuie sa mergi la Cazino. Acolo se aduna si bun si rau, caci aci este locul de introlocare a tot ce este mai spalatel in oras. Aci se vorbeste despre politica, despre interese, despre afaceri. Se joaca si iar se joaca carti, boala care chinuieste pe toti.

Am intrat in vorba cu mai multi si m-am incumes a-i intreba cu ce-si indeletnicesc ei mintea, spuindu-le ca n-avusesem timp sa le vaz libraria.

- Ah! Domnule, nu-ti mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librarie in oras; sau mai bine cite bacanii, atitea si librarii. De la bacani ne cumparam hirtie, condeie, cerneala etc.

- Dara carti?

- Carti de scoala se gasesc de vinzare la unul din profesori, incolo nimic.

- Ei, ce cititi d-voastra?

- Iaca, cind vin gazetele la Cazino, ascultam si noi ce spune alde primarul, ori altii care iau gazeta in mina.

- Asta la Cazino. Dara acasa?

- Acasa vorbim, povestim, fumam etc., iara femeile, cind nu lucreaza, joaca loton ori sinonime.

Am intrat in citeva pravalii, de unde am cumparat cite ceva lucruri mici, de care aveam trebuinta. M-am crucit cind le-am vazut impodobite, mai numai cu cadre rusesti si bulgaresti. Rar, colea si colea, vazui ratacit si cite vrun chip românesc.

Ramasei uimit si ma intrebai in sine-mi: "Dara unde ma aflu eu, frate? in tara româneasca ori bulgareasca?" La surprinderea mea, prietenul imi spuse o mie si o suta.

Acum, dragii mosului, iasa sedem strimb si sa vorbim drept. Nu e asa oare, ca in mare ratacire fu lasat bietul nostru popor ca sa cada? (Noi vorbim de locuitorii din

Rosiorii-de-Vedea si de preajmetele lui.) in casele lor icoane, cadre si chipuri bulgaresti.

Ei nu citesc, ca n-au de unde sa-si cumpere carti. Ei sunt cu totul parasiti de inima tarii, rupti de la coastele ei si napastuiti pe malul Dunarii, fiindca nici sosele, nici serviciul postal de-a dreptul n-au cu capitala tarii!

Ce sa faca oamenii? Cumpara si ei ce gasesc, doritori fiind sa-si impodobeasca pravaliile si casele. Românii au purtat un razboi destul de falnic pentru dinsii. Unde sunt cadrele in care sa fie zugravite faptele lor marete?  si cutreierind orasul, am trecut pe la scoala de fete si pe la cea de baieti.

Am intrebat pe sotu! meu despre inaintarile ce fac la invatatura. Iata ce mi-a raspuns.

- scoala de fete, mai mult cu numele a fost pina mai antert. Cind erau fetele la recreatie, ti se parea ca esti la nunta: trageau la niste danturi, la niste briuri si la niste batute de parca iti da inima brinci sa te prinzi in joc cu ele.

Poate ca era bine asa pentru alte timpuri; dar pentru timpul de fata nu se mai potriveste. Multumita insa spiritului de propasire, a inceput sa se simta si la noi folosul invataturei la fete si lucrurile au inceput sa se schimbe inspre bine.

Dara inca mite scoala de baieti? Acolo e acolo. Un sir de case, proprietatea comunei, de altminteri incapatoare, dara intunecoase si fara dusumea, am putea zice. Scindurile s-au tocit pina intr-atita, incit au ramas numai talpele pe care se aseaza dusumeaua si pe alaturi niste gropi, de esti nevoit sa sari din talpoaie in talpoaie. Bietii baieti, vrind nevrind, a trebuit sa invete gimnastica si ma mir cum de nu si-a rupt vreunul picioarele. Bine ca nu se gaseste prin Bucuresti o asemenea scoala, caci multa lume ai vedea schiloada pentru ca aici sunt si multi doctori! Onoare insa primariei: in anul acesta a pus sa se faca scoalei o reparatie, pot zice din temelie!

Acum sa-mi dati voie, dragii mosului, sa va spun si cusurul femeilor din Rusi. Nu va nelinistiti asa! de! ca nu cade cerul pe noi, daca va voi spune si eu o vorba. Mai toate femeile fumeaza!

Rau e, nu e asa?! D-aia vaz eu, ca va muscati buzele, va tineti cu mina de falca! ingaduiti, ingaduiti, ca nu se face gaura in cer. Aveti nitica rabdare sa ispravesc. Dara oare nu sunt si prin Bucuresti multe care fumeaza?

scoala sau boldul de propasire, nu stiu bine sa va spui, a facut ca femeile cele tinere din Rusi si fetele nu metahirisesc acest obicei, dara cele batrine, nu stiu zau daca este vreuna care sa nu fumeze. Nu va trece mult, asa cred eu, si se va rari si obiceiul acesta pina intr-atit, incit sa vedeti, ia, asa, colo si colo cite vreuna care sa mai fumeze.

Cercetind si despre sirguinta profesorilor si despre purtarea lor, sotul meu mi-a povestit urmatoarele:

Mai anii trecuti, regele, voind sa faca o inspectie ostirii tabarita pe marginea Dunarei, a trecut si prin acest oras.

Prefectul de pe vremea aceea i-a infatisat pe toti slujbasii statului, intre cari erau si profesorii. Stind ei in rind, unul carele se crede ca altul ca dinsul nu se afla procopsit, nevoie mare, inainteaza cu trei pasi si incepe a vorbi regelui in limba nemteasca. Vaz, Doamne, ce s-o fi socotit el, sa stie si voda ca se afla si pe aici oameni cu stiinta de limbi straine si sa ma ia la ochi.

A patit-o insa, caci regele il intreaba:

- D-ta esti profesor la scoala nationala de aici?

- Da, maria-ta.

- De ce dara nu vorbesti româneste?

A pus botul pe labe si s-a retras rusinat la locul lui si cu nasul taiat, fiindca n-a stiut ce raspuns sa mai dea.

Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiasi neprocopsit profesor, pe care o tin si astazi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vamesul si fariseul:

Fariseul

"Multumescu-ti tie, Dumnezeule, ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, sau ca si acest vames.

Postesc de doua ori pe saptamina si dau zaciuiala din toate cite cistig."

Procopsitul din zilele noastre

"Caci, domnule, desi sunt venit aci in România, 22 ani, insa nu regret a va spune ca inca n-am adoptat caracterul a multor din aceasta frumoasa tara.

Adesea se pot gasi si in corpul didactic oameni fara incredere, insa pe mine va rog a nu ma trece in ordinea acelora.”

Vedeti d-voastra, dragii mosului, fariseul tot fariseu este in toate timpurile si la toate popoarele.

Din cele ce auzirati mai sus, puse fata in fata. vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-ati putut incredinta, socotesc, de adevar.

Ba inca cel nou este si mai vinovat, dupa mine. El este si nemultumitor catra un popor care l-a primit cu brate deschise, il hraneste si-l socoteste ca pe fratele lui, si piritor de tovarasii de scoala cu care sta tot pe o treapta. Dara sa lasam la pacatele pe niste astfel de oameni si sa ne cautam de siritenia noastra.

Cum iesi din Rosiorii-de-Vedea pe soseaua catra Bucuresti, la o mica departare dai de un sat parasit, numit tigania. Aci este o biserica parasita, din care a ramas numai zidurile, si despre care se spune multe prin oras. Am intrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca sa-mi spuie ce stie despre acea biserica. El mi-a raspuns, ca cine se ocupa de asemenea fleacuri?

Auziti d-voastra vorba? si cui se cuvine, ma rog, sa cerceteze, sa mearga la fata locului, ici o palma de loc, ca sa vaza cu ochii lor, sa citeasca inscriptiile, sa compare cu ce zice istoria tarii, sa adune spusele de prin gurile batrinilor, de nu profesorilor? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru ca stiu carte, sunt datori sa scrie, sa faca cunoscut, sa dea la lumina spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se afla asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localitati, unde slujesc ei ca profesori, cite 15 si 20 de ani.

Nu li se cere de nicairi nimic, ei sunt buni bucurosi ca li se da leafa, si unii dintr-insii putrezesc toata ziua pe lavitele cafenelelor. Macar de curiozitate, sa se arate ca traiesc si ei, sa se stie ca au trecut prin lumea asta alba, ar trebui sa se indemne sa afle, ca sa stie si ei spune celor ce i-ar intreba despre istoria orasului si a prejmetelor. Dara ei nici atita nu fac. Pe mine ma rima la inima sa stiu ceva despre istoria acelei biserici, am intrebat vro doi, trei batrini, si din spusele lor, iata ce am injghebat:

Cica odata Radu-voda Negru a iesit la batalie cu paginul, si acesta l-a dovedit; iara el a dat dosul. si fugind dinaintea paginului, a ajuns la un copac scorboros. in acest copac s-a virit si a scapat cu zile.

Turcii, luindu-se dupa Negru-voda, l-a gonit, l-a gonit pina ce i-a pierdut urma. si cauta-l in sus, cauta-l in jos, numai detera cu mina de el. Vazind ei ca Radu Negru a pierit din ochii lor ca o naluca, se intoarsera de unde au venit; iara Negru-voda se fagadui sa faca un schit de calugari in locul acelui copac scorboros.

Dupa ce s-au asezat lucrurile in tara, Radu-voda s-a tinut de fagaduiala si a facut o biserica, biserica ce sta astazi pustie.

De ce nu s-a facut schit de calugari, nu pot sti, fara decit stiu ca s-a facut un sat de tigani, si s-a numit tigania.

Popii, care slujeau la acea biserica, mureau des, si biserica raminea adeseori vaduva de preoti. Azi asa, mini asa, pina ce i-a iesit nume rau, si popii incepura a se codi, adica a nu mai voi sa slujeasca la asa biserica cu triste rea.

Din pricina aceasta satenii incepura a cirti si a se plinge ca le vine greu sa mearga pe la bisericele satelor megiese pentru cununii, botezuri si alte trebuinte ale lor. Ei detera svon ca se va sparge satul.

Un arendas bogat voind sa tie satul, ca sa nu se risipeasca locuitorii, facu leafa buna preotilor care ar voi sa slujeasca la biserica din tiganie, si se si gasira vreo citiva, care nu prea credeau in piezele cele rele ale bisericei, mai cu seama ca le lua vazul albisorii sunatori. Venira pe rind, unul cite unul, ca sa slujeasca. Dara se caira de prostia ce facusera, cind se vazura la ceasul mortii, inainte de vreme. De atunci incoace nu mai voi niciun preot sa slujeasca. Satul se sparse si biserica ramase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cinta in ea cucuvelele.

Satenii, unii apucara intr-o parte, altii intr-alta. Din adunatura unora dintr-insii si mai venind si altii de prin preajma, infiintara un alt sat, care se cheama Satul nou. Acolo isi facura o alta biserica, si aci popii slujesc fara frica.

Acum, din toata aceasta poveste, trebuie sa fie ceva. Mai intii stim, dupa cum vedem si in Bucuresti, ca unde a fost o curte mare de boier insemnat, ori vro monastire, sau niscai curti domnesti, alaturi a fost si o tiganie. Ce sa fi fost oare la Rosiori, de alaturi s-a infiintat satul tigania? Dara biserica nu va avea oare vro inscriptie ceva, care sa dea la iveala siritenia povestei cu infiintarea ei?

Toate acestea, un profesor de-ai localitatii le-ar putea dovedi mai lesne decit un strain.

Dara Dumnezeu sa ma ierte, nu stiu ce sa mai zic, lenea ori nepriceperea au lasat lucrurile balta, si asa socotesc ca vor raminea pina cine stie cind, sau pentru vecie.

Fiindca suntem inca in Rusii-de-Vedea, sa-mi dati voie, dragii mosului, sa va spun ceva si despre un fel de pasa, la cheremul caruia sunt supusi mare parle din oraseni: acesta este un carutas de meserie, român de bastina nu poate fi, dupa cum il arata numele ce poarta.

El, cu de la sinesi voie, a infiintat o diligenta de-a dreptul intre Rusi si Bucuresti. Dar numai Dumnezeu s-o faca diligenta! Ea trebuie sa plece o data pe saptamina.

insa onorabilul cetatean daca n-are pofta in vreuna din saptamini sa plece la Bucuresti, ramine. Uneori vine la doua sau la trei saptamini. Te tocmesti cu dinsul, bine, ha! iti ia arvuna, si daca n-are pofta, nu pleaca. Degeaba-i spui ca ai trebuinta, ca esti silit sa pleci, ce-i pasa d-lui.

iti raspunde cu singe rece, si fara sa se sinchiseasca de ceva, ca nu merge. ii fagaduiesti sa-i dai nu stiu cit. si cine poate sa sature pe acest nesatios? s-apoi, barim, de-ar fi ceva de trasura lui; o caruta brasoveneasca, fara arcuri, si mare cit o araba, in care aseaza, afara de calabalicuri, cel putin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu streanguri, si pe linga astea, are niste cai, care de-abia tirasc caruta. Cu aceasta diligenta am fost silit sa ma intorc la Bucuresti, in toamna anului 1881, cind, pe linga niste saci cu orz, inauntru mai erau nu stiu cite bucati de abale, si peste astea, pare-mi-se, sase calatori. Apoi altii pe chichita, in codirla, si pina si peste coviltir.

(1879)




De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea I

De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea II
De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea III


Aceasta pagina a fost accesata de 916 ori.
{literal} {/literal}