De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea I

De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea I

de Petre Ispirescu


Dragii mosului,

Cind eram si eu tinar ca d-voastra, mi-ar fi placut si mie sa calatoresc, adica, cum se zice sa dau si eu cu nasul prin a lume mare, sa cunosc, barim, citeva locuri de-ale noastre, românesti. Dara, de! omul multe doreste, iar Dumnezeu face ce stie el, adica, cum graieste zicatoarea: „omul hotaraste, Dumnezeu implineste”. Ba inca cdata mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era sa dau Colintina la spate si sa ma opresc drept in Iasi; insa lucrul ramase jos.

As fi voit, vedeti d-voastra, sa vad si eu cei munti frumosi ai tarii noastre. Mi-a fost dat insa ca tocmai la batrinete sa mi se implineasca o parte din dorintele tineretelor.

si ca sa nu mai intindem vorba de surda, caci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face.

in toamna anului 1881, oarecare trebuinte ma chemara la Rosiorii-de-Vedea. Nici ca-mi traznea prin cap cam in ce parte de loc cade acest oras.

Cercetind, am aflat ca neica Enache carutasul este om de omenie; m-am dus de l-am cautat; l-am gasit la locul lor de adunare; ne-am invoit, si a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc si legate, am plecat.

Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineata eram gata si asteptam cu nerabdare sa vie caruta. Nu se facuse inca ziua bine, si tot ieseam la poarta, sa ma uit in calea lui neica Enache. Minuturile mi se pareau ani. Ma tot ciudeam, cum de nu mai vine caruta. Vezi ca neica Enache stia el ce face. Voia, vedeti d-voastra, cum a si facut, hem sa mergem in calatorie, hem sa nu-si prea osteneasca caii, ca sa poata fi totdeauna in stare de a calatori.

Cind, deodata auz: balanga! balanga! Ies la poarta; era caruta lui neica Enache. Nu mai aveam inima in mine de bucurie. Parea ca nu mai ating pamintul cu picioarele.

Nu stiu, dragii mosului, daca veti fi calatorit si d-voastra vreodata. Eu insa va spun drept ca bucurie ca aceea arareori se poate simti; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un picior, nu altceva. Saream ca un iepure, nu mai cautam la greutatea anilor. si azi ma mir, de unde si pina unde atita putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit in caruta, mi-am facut cruce, am zis: Doamne-ajuta! si i, i, i, misca la drum, baiete! Auzisem ca locuitorii din Rosiorii-de-Vedea sunt oameni dezghetati, pui de românasi, cum se zice, coboritori in linie dreapta din acele viteze pilcuri de rosiori, atit de vestite in istoria patriei noastre, impreuna cu verzisorii.

Aceasta imi indoia bucuria, stiind ca merg sa fac cunostinta cu niste astfel de oameni.

Cind am iesit din Bucuresti, pe calea Rahovei, adica a Craiovei, ca pe acolo este drumul la Rosiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo doua suliti, era, adica, cam sapte ceasuri. Am apucat pe sosea pina unde tine ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul.

Era intr-o marti, si in cel dintii sat, Bragadirul, in care am intrat, dupa ce-am iesit din Bucuresti, ne-am intilnit cu un popa, care umbla din casa in casa, fiindca era zi intii.

Am uitat sa va spun, dragii mosului, ca pornind de-acasa, n-apucasem sa facem vreo cincizeci de pasi, si numai, iaca! un pui de grecotei ne iese inainte dintr-o bacanie, cu o donita goala in mina. Eu, care ma tin de credintele poporului nostru, va marturisesc ca vazind donita seaca a grecoteiului, intilnind pe popa in cale de dimineata si stiind ca ziua plecarii a cazut intr-o marti, o cam sfeclisem si ma asteptam la cine stie ce ursuzlucuri. Mi-am scuipat in sin, am mai zis un Doamne-ajuta! si cu Dumnezeu inainte!

Am trecut apele Ciorogirla, Sabarul, Argesul, satele Bragadirul, Climceni etc., si am conacit la han la Crevenic. Dindu-ma jos din caruta bag de sama ca ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea in sac. Socoteam ca trebuie neaparat sa mi se intimple vreun neajuns, deoarece atitea semne cobitoare a rau am intilnit in acea zi.

M-apuc si spun lui neica Enache temerea mea.

El insa imi raspunde:

- Nu te teme, domnule, ca esti cruce de voinic! Lasa ca esti cu mine, ce Dumnezeu!

Nu stiu cum scoase el vorbele astea din gura, ca parca mi se racori inima, ma linisti oarecum. Nu pot sa va spun ce are omul asta, ca boiul lui, graiul lui cel blind iti insufla ceva increzator.

Caruta lui neica Enache este pe arcuri; are patru calusei, sa-i traiasca! de merg voiosi cind stapinul este cu dinsii.

Unde sa auzi d-ta pe neica Enache mustrindu-si caii, ori blestemindu-i sau injurindu-i, te-as! ferit-a sfintuletul! Cind se intimpla ca vreunul sa se codeasca la drum, sa nu dea in ham, el il indeamna numai intorcind biciul pe deasupra lui, si graind: "Ii! balan, ca te basic!" sau: "Mina la drum, cirlan, ca-ti dau graunte!" si caii asculta de gura lui, si intinde la drum, de ti-e draga lumea sa calatoresti cu neica Enache. La han am gasit si de mincarica, si pat de odihna pina ce caii sa imbuce si ei olecuta, si sa mai si rasufle, ca mare era zaduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, caci n-am avut trebuinta de ele.

Dupa masa, m-am pus nitel pe pat, si pina sa aromez, gindurile imi zburara inapoi, la drumul ce facusem. si cercetind satele si apele ce lasasem in urma, nu stiu cum, ca inchipuirea mi se opri la Arges si la Sabor. Atunci mi-am adus aminte de un cintec vechi ce mi se pare a-l fi auzit oarecind, si anume:

Cit e Argesul de mare,

Haz ca Sabarelul n-are…

Ca ce noima sa fi avind vorbele acestea? Argesul asa de mare, Sabarelul, un piriuas, si are haz mai mult decit Argesul! Cine sa fi alcatuit cintecul.”cesta? Ce o fi vrut sa inteleaga el? Astea toate invirtindu-se prin creierii mei, nu puteam sa-i dau de sama. Mai ginditi-va si d-voastra, si de veti ajunge sa patrundeti in intelesul lui, spuneti-mi si mie. Totului tot, eu stiu ca am adormit cu gindul la:

Cit e Argesul de mare,

Haz ca Sabarelul n-are...

Mai tirziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lautari, si abia am ajuns sa-l incropesc. si fiindca n-am nici o taina la sufletul meu, vi-l impartasesc si d-voastra aci.

Cind m-am desteptat, caii erau prinsi la ham; m-am urcat in caruta si am plecat. Nu insa fara sa platesc cheltuiala ce am facut, caci nu m-ar fi lasat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, ba nici chiar notar, caci atunci poate, da! mi s-ar fi facut vrun hatir.

Mergind ma tot miram cum de spun oamenii, adica cei ce calatoresc prin tara ca esti silit sa mori de foame, de cumva nu te vei ingriji de merinde. si tot povestind cu neica Enache, am trecut apa Glavaciocul, satele Flaminda, Frasinet, Oltenii, Perii si am ajuns sara la Virtoapele de jos, unde am si mas noaptea. Aici iarasi am nimerit-o bine.

Ma tot cruceam, si ma gindeam la birfelele oamenilor. Tocmai tirziu, hei! dupa ce am patit alageaua, cum se zice, am priceput si eu, tirzielnicul de mine! cum merge siretenia pricinei.

Neica Enache, ca toti birjarii, se teme de musafirii giambasi de noapte, si-si cauta locuri de conacit ferite de asemenea musafiri.

Ceva mai mult. Neica Enache, cautindu-si un asemenea loc, are grija ca si musteriii lui sa fie multamiti si sa-si gaseasca toate inlesnirile, fara stinjeneala. Ce e drept, cam rar se gaseste asemenea locuri; dara neica Enache, hirsit intr-ale birjariei, si cinstit cum este, nu stiu cum face, nu stiu cum drege ca le bobeste bine.

La Virtoape, neica Enache ne-a dus in gazda la un anume Constantin Popa Craciun, crestin al lui Dumnezeu, fecior de popa, om cu dare de mina. Ma cam indoiam sa mii acolo, dara neica Enache ma incredinta ca acolo mine si subprefectul, cind calatoreste prin plasa.

Atunci mi-am zis: daca trage aici astfel de ipochimeni, trebuie sa fie bine. Neica Enache trasese aici ca pe ciripie, caci aflase el ce aflase, de pe la alti chirigii, tovarasi de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, caci el, desi imbatrinit carutas, nici el, vezi, nu mai fusese la Rosioriide-Vedea.

Cum am spus, d. Constantin Popa Craciun ne spuse ca n-aveam trebuinta de nimic al nostru, caci la dinsul se gasesc si pui de gaina, si lapte, brinza, oua, ba si un purcel fript, daca voim, caci, slava Domnului! curtea este plina de oase si de vite. Ba inca, pentru norocirea noastra, ne spuse ca tocmai atunci argatii dase cu plasa si prinsese un crap, care fierbea cu bors la foc. Noi raspunseram ca ne multamim sa avem pentru cina ceea ce gateau pentru dinsii.

Ne puse masa, si ne aduse de toate ce aveau ei pentru dinsii. Se intelege ca mamaliga nu putu lipsi de pe masa.

Gazda ne spuse, dupa ce intraram in vorba cu dinsul, ca bietul raposatul tata-sau le lasase lor toata agoniseala lui de o viata de preot al satului.

Maica preoteasa, care traia cu dinsii, este o femeie vrednica si sprintena.

Ea vede de vite sara, cind se intorc de la pascut, ea le inchide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le da drumul dimineata si in primirea vacarilor si argatilor ca sa le duca la pasune. in curtea lor se afla tot felul de vite: si vite mari, si vite mici.

Un lucru am uitat sa va spun, dragii mosului, Constantin Popa Craciun este insurat, Are si un frate mai mare, dara e cam patimas. Mintea lui, minte de copil mic; daca-i da de mincare, maninca si el; de-i zici: da-te mai incolo, se misca si el. Pasamite este luat din iele, care i-au sorbit si mintea si inima, sarmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Craciun. Cu toate astea, are si el un vierme care-l roade. Nu face copii. si ar dori cu foc sa aiba si el macar un copilas. Ca sa-si mai astimpere oarecum dorul ce-l munceste, a luat un copil de suflet, pe care-l creste ca pe al lui. Altminteri, el este tircovnic la biserica si mai face si pe negustorul. Daraveri de sat: mai cu vitisoare, mai cu grine, aduna si vinde pe la tirguri. Trebusoara ii merge binisor, caci are chiag.

Camara unde am mas era curata. Nici o musca, nici un purice n-am simtit. Fi-va oare, pentru ca eram ostenit de pe drum? Destul ca am fost bine primiti, bine gazduiti si bine ospatati.

A doua zi ma gindeam cam cit are sa ma coste o asa gazduire subprefectoreasca? Spunind ca am dorinta sa beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Craciun se repezi in vecini si aduse cafea, ca el, zicea, o ispravise si n-avusese timp sa mearga la tirg ca sa-si cumpere alta. Atita bunavointa ma uimi. si cind voiram sa plecam, intrebai:

- Ce sunt dator pentru gazduirea cea buna ce am gasit la d-ta?

- Ce vei voi d-ta sa dai, domnule.

- Cum ce voi eu sa dau? Ei, iaca, eu nu voi sa dau nimic.

- Bogdaproste! si pentru atit. Bine ca nu-mi mai si cereti ceva pe deasupra.

M-am uitat lung la dinsul. Auziti d-voastra, dragii mosului? Tot eu sa mai cer. Ca ce sa fie asta oare? l-am intrebat eu; dara n-a voit sa-mi spuna ce noima aveau cuvintele lui. Dac-am vazut asa, mi-am zis si eu: deci, tacu-te ma cheama. Am scos si i-am dat cinci lei noi. El imi raspunse ca-i platisem cu prisos. Mi-a parut bine. si luindu-mi ziua buna, am plecat.

Am trecut Radoiestii, apa Teleorman, Satul nou, riul Vedea si am ajuns la Rosiorii-de-Vedea.

(1879)




De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea I

De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea II
De la Bucuresti la Rosiorii de Vedea si-napoi - Partea III


Aceasta pagina a fost accesata de 1015 ori.
{literal} {/literal}