Ercule - Partea II
de Petre Ispirescu
"tine aceasta camase si o pastreaza bine. Cind vei vedea ca sotul tau iti este necredincios si-i aluneca ochii dupa alte muieri, da-i-o sa se imbrace cu dinsa, si se va aprinde de dragoste pentru tine, incit nu va sti ce sa mai faca si cum sa te giugiuleasca.“ Proasta de muiere crezu. Lua camasa si o ascunse de la ochii lui Ercule. Nu mult dupa aceasta intimplare veni la Ercule niste oameni si-l rugara sa le dea mina de ajutor impotriva unui imparat, care le tot cata vrajma si se sculase pe nedreptul asupra lor. Ercule, saritor precum firea il lasase pre el cind auzea de nedreptati, n-astepta sa i se zica de doua ori; atit de bucuros mergea el sa stirpeasca asupririle; se puse in capul asupritilor, si biruinta fu a lui. Iara, daca vazu ca este aproape de imparatia lui Eurite, cel care v-am spus mai sus ca era tat-al Iolei, si aducindu-si aminte Ercule ca nu-si tinuse cuvintul, se hbtari a-l pedepsi. Se stie cum Ercule intrecuse pe Eurite si pe fiii sai in a trage cu arcul, si cum apoi imparatul se codi a-i da fata de nevasta. Acum merse asupra lui, si chemindu-l la razboi, omori si pe Eurite, si pe ai sai fii, iara pe Iola o lua roaba si porni cu dinsa intru ale sale. in drumul sau ajunse pe un piept de pamint ce se intinde in mare, si dind peste o capiste a lui Joe, voi sa aduca jertfa tatalui sau.
Pentru aceasta trimise un om d-ai sai, Lichas, ca sa ceara de la nevasta-sa o camase curata. Deianira afla de la acest trimis ca Iola este roaba la Ercule. Ea stia ca Ercule fusese in petit la Iola inainte de a o lua pe dinsa de nevasta, si cum auzi acum ca Iola cazuse roaba la barbatu-sau, fu coprinsa de patima temutului. isi aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, si de camasa ce-i dase el, si se bucura in sufletul ei ca are sa faca pe Ercule sa se uite numai la dinsa. Muierea tot muiere este. si, frecindu-si miinile de bucurie, scoase camasa cea muiata in singele centaurului cel blestemat si o dete trimisului ca sa o duca la stapinul sau. Acesta isi implini slujba. Ercule luind camasa o imbraca si porni la capiste ca sa-si aduca jertfa. Baga de seama insa ca afurisita de camasa se lipi de pielea lui si incepu a-l frige. Dete sa se dezbrace de dinsa, dar ea atit se lipise incit se facu una cu pielea lui si-l pirjolea de parca era pus pe jaratec. Simtind Ercule niste astfel de usturimi prapaditoare, pina intr-atit se supara, incit apuca pe Lichas d-un picior si il azvirli drept in mare ca p-o alta aia; iara el, voind cu dinadinsul a-si smulge de pe trup blestemata de camase, ea se sfisia cu carne cu tot din trupul lui in miinile sale.
Cind auzi Deianira de una ca aceasta, se mihni pina in adincul sufletului; si dupa ce vazu ca nu mai este mintuire pentru barbatul sau, se duse si ea si-si facu seama singura.
Vezi ca tocmai atunci intelese si ea ca fu amagita, si cit rau facuse sotului sau.
Ercule, nemaiputind de durerea focului celui nemistuitor ce-l patrunsese pina la ficat, porunci oamenilor sai sa duca pe un virf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Cind fu gata rugul, el se sui d-asupra si ruga pe toti oamenii sai ca sa-i puie foc, spre a scapa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. Toti se codeau si nu cutezau sa faca o astfel de fapta. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se induiosi de suferintele lui Ercule, se apropie de rug si ii dete foc. Pentru aceasta fapta Ercule ii darui sagetile sale cele purtatoare de moarte. Flacarile cuprinzind rugul, un riulet vecin iesi din matca lui spre a aduce oarecare usurare lui Ercule cu apele sale, dara gasi rugul incorgiurat de nouri, si tunete si traznete grozave iesind din acei nouri.
si d-atunci a ramas de zic si astazi oamenii cei procopsiti, cind vor sa arate ca si-a luat cineva capului vro belea, de care nu poate scapa, fara numai o data cu viata, d-atunci a ramas, precum va spusei, de zic: A dat peste camasa ori tunica lui Nesu. Noi insa, pe limba noastra cea necioplita, zicem, cind da omul peste o astfel de nevoie: sapa si lopata are sa-l scape.
Paginii spun ca in acei nori ce se coborise preste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule in ceruri. Cind sosira prietenii lui Ercule si voira sa-i ia cenusa de acolo, nu mai gasira din trupul lui nici prafulet.
Joe, dupa ce-si urca copilul in ceruri, starui de Junona sa se impace cu Ercule si sa-l priimeasca ca pe un copil de suflet. Junona se indupleca, si dupa ce il cunoscu de copil de suflet, ii dete de sotie o zeita. Cum bag seama i-a fost teama Junonei ca sa nu se apuce fiul sau de suflet de berbantlic prin cerul lor, si d-aia cauta sa-l insoare cit mai curind. Iara Joe puse pre Ercule in rindul zeilor celor mari.
Erculan
(Cintec din Mehadia, unde erau baile cele vechi inchinate zeului Ercule)
Plecat-au in ziori
Trei surori la flori,
Sora cea mai mare
S-a dus inspre mare.
Sora cea mezina
Pe mal, in gradina,
Sora cea mai mica
si mai salbatica
S-a dus, mare, dus
Pe Cerna in sus.
Iar in urma lor
Multi voinici cu dor
S-au luat cintind
s-au venit plingind.
Iata-un capitan
Capitan rimlean
Ca mi se iveste
Pe mal se opreste,
Cu Cerna graieste;
"Nera limpezie,
Stai de-mi spune mie,
Despre trei surori
Picate din ziori."
"Sora cea mai mare
s-a dus catre mare
Pe Dunarea-n jos
La un plai frumos;
Sora cea mezina
S-a dus din gradina.
Peste noua munti,
in codrii carunti.
Sora cea mai mica
si mai salbatica
Plinge colo-n stinca
La umbra adinca."
Ercul, Erculean,
Capitan rimlean,
isi repede calul
De rasuna malul,
s-ajunge-ntr-un zbor
La stinca cu dor.
"Iesi, fala, din piatra
sa le vad odata !"
"Cum sa ies din piatra
Ca sunt goala toata
si ma tem de soare…
Nu m-a soarbe oare?"
"Sa n-ai nici o frica,
Fata salbatica,
Ca te-oi lua in brata
Sa mai prind la viata,
si te-oi coperi
si mi te-oi feri
De vint si de soare
De-a lor sarutare."
"Badita, badita,
De-ti sunt dragulita,
Sotie de vrei
De vrei sa ma iei,
Ma scoate din stinca,
Din umbra adinca,
Sa-ti ies la lumina
Cu inima plina."
Ercul, Erculean,
Capitan rimlean
Calca peste piatra
si iata ca-ndata
Lumei se arata
O dalba de fata
Alba, goala toata,
Vie si frumoasa,
Dulce, racoroasa,
Cu par aurit,
Pe umeri leit.
Cit o si zareste,
Soarele s-opreste
si fata-i s-aprinde
si raza-i se-ntinde
Ca un sarutat
Lung si infocat,
Iar cel Erculean
Capitan rimlean
Mi-o apuca-n bra(a,
De prinde la viata,
Mi-o stringe la piept
s-o legana-ncet
si-i face-n racoare
Departe de soare
Cuib de floricele
Ivite la stele.
(V. Alecsandri)
Acest cintec se cinta pe la Mehadia si peste Olt. Locuitorii ii zic cintecul lui Elcovan sau Ercovan.
Ce se dovedeste prin aceasta?
Ca romanii din care ne tragem noi, cind au venit in partile acestea si s-au statornicit aci, au dat preste apele cele mintuitoare de la Mehadia. Ca ei au inchinat aceste ape lui Ercule, ca niste pagini ce erau ei, pentru ca aveau, dupa credinta lor, atita virtute, ca si Ercule, de se luptau cu boalele si le invingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiti dintre dinsii, i-au scos si cintec, care a ramas de pomenire si pina in zilele noastre.
(1879)
Ercule - Partea I
Ercule - Partea II
Aceasta pagina a fost accesata de 1516 ori.
