Ercule - Partea I

Ercule - Partea I

de Petre Ispirescu


Amfitrion. Calea infurcita. Pigmeii. Cornul abundantei. Camasa lui Nesu.

-Astazi, dragii mosului nepotei si nepotele, am sa va spui basmul cu Ercule sau Iraclie despre care am pomenit in basmul cu gradina Esperidelor. E cam lunga povestea; dara fie ca si multe vitejii a mai savirsit acest viteaz. El a ramas de pomenire. Pina si in ziua de azi procopsitii din toate tarile, in carti si in gazete, cind vor sa arate pe cite cineva ca e virtos si biruieste pe toti, zic ca are putere erculeana; cind vor sa arate ca cineva este viteaz zic ca este un Ercule. Numele acestui voinic a ramas si in cintecele noastre cele batrine, caci unul din ele se numeste Erculean. In basmele noastre insa, si pre limba noastra a poporului, noi, cind voim sa aratam vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum stie el in legea lui, si numim pe viteazul care face multe izbinzi: Fat-Frumos, ori Pui de romanas sau voinic, nu gluma.

Povestea aceasta a lui Ercule este scoasa, si ea, de pre cartile unde spune despre zeii paginesti; iata cum cuvinteaza ele:

A fost odata un imparat pre nume Amfitrion; el avea o imparateasa de sotie, mai frumoasa decit o zina, si se numea Alcmena. Plescanul de Joe, zeul zeilor paginesti, o indragise grozav; dara ea, voind sa ramiie credincioasa barbatului, nici ca se uita la dinsul carele ii tot batea capul, aratindu-i-se ei sub deosebite chipuri.

imparatul fiind la razboi, procletul de unchias se infatisa intr-o seara Alcmenei in chipul barbatului ei Amfitrion, ii spuse ca a concenit pre vrajmas si ca se intoarce biruitor. imparateasa ramase incremenita cind isi vazu sotiorul; vezi ca ea nu se astepta ca o sa faca el o asa repede izbinda; si nici ca-si putea banui ca aci la mijloc se joaca vreo dracovenie, deoarece isi vedea barbatul in carne si oase. il priimi dara cu bucurie, sezura de mincara si se culcara ca nevasta cu barbatul.

Necumpatatul de zeu, facu noaptea aceasta sa fie de trei ori mai mare decit celelalte nopti. Dupa ce se dragostira toata nopticica asta lunga, zeul trufas isi arata nelegiuirea, iara Alcmena sa se dea de ceasul mortii cum de sa ramiie ea spurcata si inselata.

Cind se intoarse de la oaste imparatul Amfitrion, isi gasi nevasta insarcinata. Umbla el sa faca galagie, sa se arate ca este barbat, nu bataie de joc, dara fu silit sa inghita galusca, aflind ca zeul zeilor ii luase porumbul de pre foc, jucindu-i renghiul.

in zilele noastre procopsitii si oamenii cei invatati, nu stiu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese si la ospete cunoscutilor si prietenilor lor. Poate ca unde acest imparat tacu din gura si primi sa poarte ponosul. Dara ce era sa faca, bietul, daca aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fara de rusine si viclean? Se vede ca d-aia si tacu, temindu-se ca, dupa alelalte toate, sa nu-i ia si parul foc. Joe nu veni in casa lui ca oaspe, ci cu gindul dracului, in lipsa lui si intr-un chip amagitor, si d-aia, socotesc eu in prostia mea, rau fac domnii precopsiti de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuti din ziua de azi, ce priimesc cu voie buna oaspetii cei de omenie. Cum, cum, asa au gasit procopsitii cu cale si asa are sa fie. Noi insa, pre limba noastra cea stramoseasca zicem unor asemenea oameni: priimitori de straini, sau: omul cu casa deschisa si cu larga mina.

Sa lasam insa astea si sa ne intoarcem la povestea noastra.

Asa fiind cum va spusei, Junona, zeita zeitelor, si sotia lui Joe, simti de necredinta barbatului sau, si ca sa-si izbindeasca, puse gind rau pruncului ce era sa se nasca, ca sa-si scoata necazul pe dinsul. Vaz, Doamne! in pofida capsunelor, maninca frunzele. Pe vremea aceea era insarcinata si o ruda a Alcmenei, femeie a unuia Stenelu, carele si el, ca si Alcmena, se tragea dintr-un strabun pre nume Perseu.

si, deschizindu-se o data vorba in adunarea zeilor despre acesti prunci ce inca erau in pintecele mamelor lor, Joe spuse ca cela ce din acesti doi copii se va naste mai intii, acela are sa fie imparat la tara Micena. si-si intari vorbele chiar cu juramint. Vezi ca stia, necuratul, ca Alcmena ramasese grea mai-nainte decit ruda ei.

Junona, care pe nedrept era suparata pe Alcmena, grabi ceasul nasterii fiului lui Stenelu, a caruia femeie ii facu o miarta de copil pina nu era inca de sapte luni, si ii puse numele Euristeu; iara pe al Alcmenei il intirzie; si in adevar ca acest Euristeu, ca unul ce fu nascut mai intii, ajunse imparat.

Cind veni si ceasul Alcmenei, unde mi-ti nascu un dolofan de copil, virtos si zdravan, stii colea, cum nu se mai vazuse pina atunci, si-i puse si lui numele Ercule, adica pe greceste Iraclie.

Junona, stapinita de patima temutului, trimise doi serpi la Ercule, carele, prunc si in leagan fiind, cum venira serpii la dinsul, ii apuca de git, pe unul cu mina dreapta si pe celalalt cu mina stinga, si ii strinse atit de tare, incit ii sugruma pe amindoi. Se induiosi Junona cind vazu la prunc asa rara vitejie, il rapi in cer la dinsa ca sa-l mingiie; iara Minerva o ruga sa-l puie la sin sa suga, ceea ce se indupleca Junona si facu. Ercule supse asa de tare, incit ii veni prea mult lapte in gura si lasa sfircul titei. Din tisnitura ce facu laptele din tita, cind lasa Ercule sfircul, spun paginii sa se fi alcatuit pe cer calea laptelui, sau cum ii zicem noi pre romaneste Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborindu-l, il puse iarasi in leagan. Se cai mai apoi de ceea ce facu Junona, caci prin aceasta fapta Ercule ajunse si el sa fie fara-de-moarte, ca zeii, si prinse si mai multa pica pe dinsul, prigonindu-l pin in pinzele albe.

imparatul Amfitrion daca vazu pre Ercule ca inca de prunc creste si se face istet si viteaz si-l facu copil de suflet, si-l dete la tot felul de invataturi pe la dascalii cei mai fruntasi din lume, ca sa ajunga iscusit cum altul pe lume ca dinsul sa nu mai fie.

si asa trimise pe Ercule la cei mai vestiti mesteri de pre vremile acelea in a trage cu arcul si nu putina le fu mirarea lor cind vazura ca in scurt timp copilul nu numai invata mestesugul sagetarii, dara inca mi-i si intrecu.

Mai invata Ercule de la un alt dascal cum sa se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele si mestesugul leacurilor; de la un cintaret vestit invata a cinta; si astfel, tinar fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion stia cit un om mare, ba inca si mai mult si mai bine. Nu mai putea de bucurie tatal sau Amfitrion, vazind pe Ercule ca nu numai invatat este, dara inca si viteaz.

si, ca sa-l deprinza in ale bataliilor, il lua totdauna cu dinsul, cind mergea cu oastea; si spun ca acest Amfitrion intr-o batalie o duse cit trai. intr-una din aceste batalii, cazu tatal lui Ercule, si acesta ramase, impreuna cu muma-sa, sub ascultarea lui Eristeu, carele se urcase in scaunul imparatiei.

Spun, mare, ca odata Ercule, inca copilandru fiind, iesi afara la cimp si acolo, singuratec, se puse pe ginduri si cugeta la aceasta ticaita de lume si la ce are sa ajunga el, fara tata si fara povatuitor. Vezi ca el nu facu ca acei tineri ramasi de capul lor, cari se arunca in valurile lumii, asa orbeste; ci se socoti cum ar face el sa apuce o cale buna, caci nu degeaba era el corcitura de zeu. si cum sta el acolo, dus pe ginduri, deodata i se aratara doua femei, pe care nici el nu le vazuse de unde iesira.

Amindoua aceste muieri, de boiul lor na]te, veneau catre dinsul; una dintr-insele parea a fi mai de neam, caci umbla cu buna-cuviinta si era impodobita de o fireasca curatenie, cu ochii aplecati de parca se rusina de ceva, cu infatisarea smerita, cu hainele albe si sfiicioasa ca o fata mare; cealalta muiere era grasa si molesita, sulemenita si spoita, voind sa se arate mai alba si mai rumena de cum era aievea, calca intepata si cu trupul teapan, ca sa arate a fi mai dreapta de cum firea o lasase; ochii ei sticleau si era pieptanata si pomaduita de-i sta parul lins; se tot uita asupra ei mereu, tragea cu coada ochiului spre a vedea daca o baga in seama cei de primprejur si adesea intorcindu-se ca sa-si vaza umbra, intocmai cum fac lelitele ce umbla sa momeasca pe tineri.

Sosind ele mai aproape de Ercule, pe cind cea dintii isi cata de treaba, cea de a doua, dind pricina de vorba baietandrului, alerga catre dinsul si-i zice: "Ercule, Erculas, te vaz ca stai inca la chibzuri, nestiind ce cale sa apuci in lume; daca vei sa-ti fiu prietena, eu te voi calauzi pe cararea cea mai placuta si cea mai lesnicioasa, in care vei gusta, toate multumirile vietii, traind fara a munci. si sa nu te socotesti ca ai sa te indeletnicesti cu razboiul sau cu alte trebi; nu, crede-ma; si totusi vei avea sa-ti alegi bucatele si bauturile ce-ti vor placea mai mult, lucrurile de care sa se veseleasca ochii si urechile tale si de care mirosul si pipaitul tau sa se multumeasca; dragalasiile ce vor avea mai multi nuri pentru tine te vor mingiia si vei avea sa dormi cu pofta si in cea mai mare moliciune; pre linga acestea o sa aibi la indemina toate bucuriile, fara sa te ostenesti ca sa umbli dupa dinsele. Iara daca vrodata ar da ispita preste tine sa te faca sa simti ca are sa-ti lipseasca ceva ca sa nu-ti poti face viata si mai dragastoasa, sa nu te temi ca te voi pune sa-ti obosesti trupul si mintea spre a le dobindi, fereasca zeii! Voi face eu cum sa te folosesti de munca altora si sa nu astepti in desert cistiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; caci eu dau celor ce vin dupa mine darul de a fi pretutindeni in largul lor.“

Ercule, dupa ce o asculta, zise: "Muiere, cum te cheama pe tine?“ "Prietenii mei, raspunse ea, imi zic Fericirea, iara vrajmasii imi zic Desfrinarea."

Atunci cealalta femeie inaintind, zise si dinsa: "si eu viu catre tine, Ercule; cunosc pe nascatorii tai si am patruns in fiinta ta inca de copil. Eu asa crez ca de vei apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odata, odata sa stralucesti prin fapte marete si frumoase si atunci eu insami voi fi mai omenita si mai bagata in seama de catre oamenii cei buni. Eu nu te voi miglisi de loc cu fagaduieli ca o sa dai numai si numai preste placeri, nu, eu te voi impinge tot spre adevar, asa precum este lasat el de la Dumnezeu. si trebuie sa stii ca orice este in adevar cinstit si frumos, Dumnezeu nu da oamenilor fara munca si truda. Daca dara voiesti ca Dumnezeu sa-ti fie de ajutor, trebuie sa te inchini lui; daca voiesti ca prietenii sa te iubeasca, trebuie sa le faci numai si numai bine; daca doresti ca vro tara sa te cinsteasca, trebuie sa o slujesti; daca voiesti ca pamintul intreg sa-ti dea roade din bilsug, trebuie sa muncesti la aratura cimpului; daca iti alegi mai bine sa te inavutesti avind turme, trebuie sa ingrijesti de ele; daca cugeti sa ajungi mare prin razboaie, daca vei sa-ti scapi prietenii din robia celor rai si sa-ti izbindesti asupra vrajmasilor, trebuie sa inveti mestesugul razboiului de la cei ce il stiu mai bine si sa te indeletnicesti mereu a te folosi de invataturile lor; daca vei sa dobindesti putere in trup, trebuie sa-l deprinzi a se supune mintii si a-i da mereu de lucru ca sa se hirseasca cu munca si cu sudoarea.“

Desfrinarea ar fi adaos atunci: "intelegi tu acum, Ercule, Erculas, cit de obositoare si lunga este calea fericirilor ce-ti arata aceasta femeie? Eu insa am sa te duc la fericire printr-o cale mult mai scurta si mai lesnicioasa.“ Iara cealalta femeie care era insasi curatenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufleteasca, se rasti catre Desfrinare, zicindu-i: "Nemernico ce esti, ce bunatati ai tu in stapinire? si ce placeri poti cunoaste tu oare, daca nu voiesti sa faci nimic pentru a ti le agonisi? caci nedind pas dorintelor nici sa se iveasca macar, esti satiata mai-nainte d-a avea vrun gust; maninci pina a nu fi flaminzit; bei pina a nu fi insetosat. Spre a minca cu pofta, tu te tii dupa cei mai buni bucatari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele mai scumpe, si vara alergi in toate partile ca sa gasesti ghiata; spre a trage cite un pui de somn, tu iti iei nu numai plapomi calduroase, dar inca si saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trindavia te face sa cauti somnul. Prin purtarile tale cele netrebnice, tu dai ghies trebuintei sa se iveasca pina a nu o simti. Astfel iti inveti tu prietenii: noaptea ii festelesti; iar ziua ii tii amortiti de somn in minutele cele mai scumpe, cind omul trebuie sa mearga la munca. Desi esti fara-de-moarte, Dumnezeu insa te-a gonit din ceruri, si oamenii, cei de treaba, te dispretuiesc. Sunetul cel mai magulitor din toate, acela adica al vreunei laude, n-a ajuns niciodata pina la urechile tale, si n-ai stat citusi de cit fata la vro priveliste din cele ce farmeca pe om, pentru ca niciodata n-ai facut vro fapta buna. Cine sa mai voiasca oare a crede cuvintelor tale? Cine sa te scoata din nevoi? Care om de treaba ar mai cuteza sa se amestece printre dezmatatii ce te urmeaza? Cei ce te insotesc, daca sunt tineri au trupuri neputincioase; daca sunt batrini au suflete prostite; ingreunati in tineretele lor cu o grasime venita din trindavie, ajung slabanogiti la niste batrinete necajite, fiindu-le rusine de ceea ce au facut, ei se girbovesc de aceea ce au sa faca; ca unii ce au gustat din toate placerile la inceputul vietii, si au pastrat numai si numai trude pentru anii lor cei din urma. Eu, dinprotiva, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treaba; nici o fapta buna nu se face fara de mine, nici in cer nici pe pamint; mai mult decit orisicine, eu priimesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce insotesc cu iubire pe mestesugar la lucrarea miinilor sale, si ca una ce sunt pazitoarea credincioasa a casei stapinului; ocrotitoarea cu voiebuna a slujitorului; soata dragastoasa in ale pacei; surata statornica in ostenelile razboiului; mijlocitoarea supusa a prieteniei. Cunoscutii mei se bucura in placere de hrana si de bautura, fiindca nu si le pregatesc de mai-nainte, ci asteptind ca trebuinta sa-i indemne si apoi sa manince si sa bea. Somnul lor este mai dulce decit al lenesilor, si sunt buni bucurosi a si-l intrerupe, ca sa nu-si piarza treburile. Cei tineri sunt fericiti, pentru ca ii lauda batrinii, si cei batrini primesc cu multumire aratarile de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place sa-si aminteasca de faptele lor din trecut, si gasesc o mare multumire intru a indeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu ii iubeste, prietenii ii doresc si tara ii omeneste. Dupa moarte, pomenirea lor nu se uita, ci ramine laudata in veci de veci. Iata cum, Ercule, fiu al unor parinti buni la suflet, ai putea, prin munca, sa dobindesti cea mai de capetenie fericire!"

Ercule, dupa ce se intoarse acasa, prinse a cugeta asupra vorbelor celor doua muieri, si puindu-le in cumpana, i se paru ca atirna mai mult vorbele femeii celei imbracate in alb. Se dete dara in partea ei cu hotarire statornica de a merge pe calea cea spinoasa si ostenitoare, numai sa fie laudat si dupa moartea lui, ca a lucrat impotriva apasarii, a nedreptatii si a lacomiei.

si d-atunci a ramas de zic carturarii, cind vorbesc despre cineva carele se afla intre doua nevoi, si sta la chibzuri in care parte sa se dea, ca are dinaintea sa calea cea infurcita a lui Ercule.

Ramiind sub ascultarea mine-sa, Ercule, cind ajunse in virsta, crescu si se facu un om gras si voinic, spatos si vinjos, cum nu era altul. Era oaches si inalt ca de opt palme si jumatate; iara trunchiul trupului lui ii era otova. Perii capului nu-i erau creti; dara stateau turlu, burlu, cum se zice. Nasul ii era cam adus, ca de vultur, si ochii albastri. Era muncitor, nevoie mare, si daca la munca nu-l intrecea altul, apoi nici la mincare, nici la bautura nu se lasa el mai prejos.

Euristeu, indemnat de neimpacata zeita a zeitelor, puse pe bietul Ercule la niste trebi asa de grele si de grozave, incit, nu stiu cine de ar fi fost, n-ar fi putut sa le ispraveasca. Vezi ca nu voia sa mi-l creasca, ci sa mi-l prapadeasca.

Ercule se cam codi deocamdata si nu prea avea pofta sa se supuie asa de buna-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zine nabadaioase sa tulbure mintile bietului Ercule, ceea ce si facu. Iara daca fura intrebati cititorii de stele ai paginilor, cari, ziceau ei, ca stie sa spuie oamenilor vointele zeilor, priimi raspunsul ca numai supunindu-se tutulor poruncilor lui Euristeu va avea tamaduire Ercule.

Auzind asa viteazul se duse singur de voia lui si se supuse ca un mielusel. Douasprezece fura la numar trebile cu care il insarcina Euristeu pe Ercule, si pe toate le scoase la capatii.

Acum fiti numai urechi, dragii mosului nepotei si nepotele, ca sa ascultati toate izbinzile ce facu acest Ercule. si ca sa nu pierdeti sirul, luati in mina cite un raboj, si sa taiati de cite ori va voi zice eu, pina s-o implini numarul.

imparatul stia ca pe linga tara numita Nemeea se pripasise un leu asa de groaznic si asa de mare, cum nu se mai vazuse pina atunci; si era asa de stricatoare bala de fiara, incit turmele de oi nu se mai staveau prin preajma de raul lui.

intr-o zi chema pe Ercule si-i zise:

"Ercule, sa te duci in Nemeea sa rapui leul ce zic oamenii ca ar fi cazut acolo din luna, caci face mari stricaciuni".

Pleca viteazul, fara sa zica nici un cuvintel macar. isi lua insa toroipanul, pe care si-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de maslin salbatec, si si-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu sagetile, si ajungind acolo, unde mi-si auzi un troznet si un pocnet prin padure, de ti se facea parul maciuca in cap. Ce va socotiti ca era? O namila de leu cit toate zilele de mare, de bagase pe toti in grozile mortii. Spun, mare, ca pielea lui nu se putea patrunde cu sagetile, ori cu sulitele, atit de tare era. El isi avea vizuina intr-o vagauna de munte cu doua guri.

Ercule nu-si pierdu cumpatul, ci trase intr-insul cu o sageata, trase cu doua, trase cu toate sagetile ce le avea el in tolba; dara, as! unde sa se lipeasca sagetile de pielea lui? Cind ajungeau si-l atingeau, nu-i faceau nici atita stricaciune cit o piscatura de purice. Leul se intaritase, nevoie mare. Acum nu mai era chip sa-l lase in pace. Trebuia sa pice unul din doi. Atunci Ercule astupa o gura d-a vizuinei, intra la leu pe cealalta gura, se repezi cu toroipanul lui, si pina sa nu prinza de veste leul ca se apropie de el, ii dete vro doua, trei lovituri in cap, de se facu toroipanul numai tandari. Simti leul aceste lovituri; dara nu-i facu vrun rau mare. Racni leul, nenisorule, de se cutremurara toate prejmetele, de inghetara de frica toate fiarele in culcusurile lor, si de se auzi cale de nu stiu cite zile. Apoi incepu a veni asupra voinicului, aruncind inainte-i din gura vapai de foc si fum ca sa-l orbeasca. Dara Ercule, tantos, cum il lasase pe el Dumnezeu, sari pe leu mai iute decit ati gindi, si, apucindu-l cu mina stinga de falca de sus, iara cu dreapta de cea de jos, trase cu atita putere, incit ii despica gura drept in doua. Leul se zvircolea de durere, se invirtea in loc si racnea, de credeai ca se lupta cu toate lighioanele padurilor. Ercule ii mai dete vro citiva pumni in cap, chilomi d-aia d-ai lui, indesati, si numai ce, iacata ca leul incepe a sovai, si, o data, buf! cazu cu gaibele in sus.

Ercule n-astepta sa moara bine, ci-l jupui de piele si o lua cu sine. Cu aceasta piele de leu se imbraca el, caci era mare foarte, si o purta in toata viata lui, slujindu-i drept scut, adeca pavaza, fiindca nu razbea printr-insa nici un fel de arma, si din capul leului facu o gluga in chip de coif.

Pe atunci Ercule era burlac; vazind imparatul locului aceluia pre nume Tespiu, asa vitejie de flacau, ce-i plesni lui prin cap, sa pofteasca pe Ercule acasa la dinsul. Dupa ce il lauda pentru vrednicia si voinicia lui, ii dete un ospat de sa se duca pomina. si cum era de ostenit Ercule de la lupta, minca cit cincisprezece si bau cit douazeci si cinci. Avea insa si ce minca si ce bea; caci imparatul Tespiu pusese la masa mincarile cele mai bune si cele mai scumpe din lume, si niste vin mai batrin si decit dinsul. Ercule isi incalzi maseaua si se cam turlaci, si asa cum era, il puse imparatul intr-o camara unde sa se odihneasca singur, singurel. Acest imparat avea cincizeci de fete, si in noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, cite una, una. Voinicul, dirz cum era el de bautura, cu toate se iubi. Aceasta era si voia imparatului, ca sa aiba, adeca, de nepoti niste oameni tot unul si unul, saminta de voinic nu gluma. Apoi intorcindu-se Ercule la imparatul Euristeu, ruda sa, cu isprava facuta, ii spuse toata siritenia; iara imparatul se lua de ginduri, auzind de atita vitejie.

Aceasta este treaba savirsita cu leul de la Nemeea.

Una la mina. Taiati, copii, la raboj, spre stiinta.

Lui Euristeu, vezi, ii bagase in cap Junona, ca Ercule, odata, odata, are sa-l dea j’os de pe scaunul imparatiei, ca sa se puie el. Pentru aceasta tartorita il tot indemna sa trimita pe Ercule sa faca si alte trebi anevoioase si primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el. Astfel fiind, imparatul chema iar pe Ercule, si-i zise: ,,Sa mi te duci, Ercule, sa omori balaurul acela ce bintuie coprinsurile de la Lerna.“

Bietul Ercule nu mai zise nici pis! stia, vezi, ca astfel era orinda lui, si o porni, luind cu sine pe un flacaiandru, nepot al sau, cu care se avea bine ca fratii.

Ajungind la Lerna, cerceta despre balaur, si iata ce afla: ca era o idra, adeca o scorpie grozava, care locuieste in smircurile de p-acolo, de unde iese si nimic nu scapa zdravan din ce intilneste in calea ei; ca este rea, nevoie mare, ca are aripi si noua capete, toate fara-de-moarte; cel din mijloc insa este mai mare decit toate. Cind este necajita varsa din ea venin si fiere otravicioasa, si tot ce atinge usuca pina in maduva oaselor, arde si pirjoleste. Auzind asa Ercule, merse inaintea ei. Nepotu-sau venea dupa dinsul cu armele, si gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, cind se va lupta cu Scorpia. si puindu-se la pinda, trase o sageata, trase doua; cind fu la a treia, unde iesi, mare, Scorpia din smirc, si navala la Ercule ca sa-l umple de balele sale cele veninoase si sa-l prapadeasca pre el. Baiatul sta aproape de Ercule si-i da cind cite o sageata, cind sulita si cind palosul. Dara balaurul nici habar n-avea: nu-i pasa lui de nici una din armele lui Ercule. si viind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dinsul Ercule, si luindu-se la lupta dreapta, mi-l strinse in brate asa de tare, incit ii iesise ochii din cap cit pumnul. Atunci ceru Ercule palosul, si, hirst! ii taie un cap; si mai hirst! ii mai taie unul. Dara se minuna ca de alta aia, cind vazu ca in locul capetelor taiate, cresc altele la loc, indoite.

Atunci el zise nepotului sau sa dea pirjol unei paduri ce era p-acolo p-aproape. Iara, pina sa faca el aceasta, Ercule nu slabi pe Idra de la Lerna nici cit ai da in cremene, ci o tinea strins in bratele sale cele vinoase si legate, de s-o rupa in doua si sa-i plesneasca ochii. intr-acestea Junona, vazind ca Ercule are sa biruiasca, trimise in ajutorul Idrei, adica a balaurului, un stacoj (rac de mare) napraznic cit o dihanie spurcata. Acesta cum veni, se dete la Ercule sa-l apuce de picior si mai multe nu. Se apara voinicul, virtos; dara stacojul se dete pe furis si-l rani oarecum la calciiul piciorului. Atunci Ercule, stringind in brate groaznic pe Idra, odata se intoarse si strivi stacojul cu piciorul.

Apoi incepu iarasi lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; si cum ii taia cite un cap, indata si pirlea locul de unde taiase capul cu taciunii ce-i aducea nepotu-sau din padurea cea pirjolita, si tot asa facu pina ce ii taie toate capetele, si pina si pe cel din mijloc mai marele.

Dupa ce o rapuse ca pe ea, Ercule avu grija de a-si inmuia virful sagetilor sale in singele capetelor celor veninoase si infierea jiganii, de si le otravi astfel incit ranile ce faceau ele nu se mai tamaduiau. Apoi ii ingropa trupul si capetele, si puse d-asupra un pietroi mare cit un munte. si, intorcindu-se acasa, merse de se inchina imparatului cu isprava ce facuse.

Doua la mina. Crestati pe raboj, copii!

imparatul Euristeu mai porunci lui Ercule sa-i aduca din Arcadia, vie, viulita, cerboaica cea cu coarnele de aur si cu picioarele de arama, pe care nici un vinator nu o putuse sageta.

Aceasta cerboaica era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur si cu picioarele de arama, ce pasteau pe niste tarmuri. Vazindu-le Diana, una din zeitele cele de frunte ale paginilor eleni si romani, se lua dupa dinsele si prinse patru din ele, pre care le injuga la carul sau; cea de a cincea insa, mai sprintena de picior, scapa si fugi pina ajunse in tara Arcadia. Vedeti ca Junona voise sa scape. Totusi si asta cerboaica Dianei fu inchinata.

Tocmai aici trebui sa vina bietul Ercule dupa dinsa, si o fugari, si o urmari un an de zile incheiete, prin padurea de la Menale. Vazind ca nu o poate prinde, fiindca fugea ca fulgerul de iute, Ercule o sageta la un picior, o ajunse, o inhata d-a umerele, si veni cu dinsa la imparatul lui. in cale intilnindu-se cu Diana care era suparata foc pe dinsul pentru ca-i ranise dobitocul ce-i era ei inchinat, Ercule stiu cum sa faca sa impace pe zeita, si aduse cerboaica la Micena vie nevatamata.

Trei la mina. Taiati la raboj, pentru tinere de minte.

imparatul Euristeu, ca sa amarasca si mai mult pe Ercule, incepu sa scoata vorba, ca a prinde o ciuta nu este vro treaba mare. ii porunci deci sa mearga in tara Erimante ca sa o scape de un indracit de mistret ce o bintuia.

Ercule, pleca capul, nu zise nici bleau, si lua drumul spre acea tara.

in cale dete preste un Centaur, carele il priimi in gazda. Acesti centauri erau niste jivine, oameni pina la briu si de la briu in jos cai. Ei erau rautaciosi si betivi, nevoie mare, si nu da pace vecinilor lor, de loc, de loc. Numai citiva dintre dinsii fura oameni de treaba. Cela ce gazdui pe Ercule il ospata si-l omeni ca pe nu stiu cine. De bucurie ca avea un oaspe asa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o daruise Bacus, zeul vinului s-al betiei.

Obstea centaurilor mirosind vinul se adunara cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce priimise pe Ercule in gazda, si cerura cu amenintari sa le dea si lor din acel vin. Ei nu venira cu miinile goale. in loc de arme ei intrebuintau copaci scosi din radacina, bolovani de piatra, taciuni aprinsi si tepuse. Neascultind de vorba, Ercule ii puse pe goana si omori o mare parte dintr-insii. Apoi pleca in treaba lui.

Ajungind in Erimante, gasi vreme cu prilej ca sa vaza fiara cea salbatica si grozava. Dupa ce o zari, puse in gind ca sa prinza dobitocul viu-viulet, si asa sa-l aduca la imparatul. Asa vru el, numai si numai ca sa arate ca isprava fu si mai si.

Pindi, deci, citeva zile ca sa vaza ce apucaturi are acest indracit de mistret; si ce credeti ca mi-ti vazu? Aoleo! numai gindindu-se cineva, il apuca racorile mortii. Era, neiculita, dihania de gadina facuta otova cu cap, cu trup, cu tot. Cind alerga dupa vrun vinat, sufla pe nari un duh rau de usca iarba pre unde mergea; coltii lui erau ca secerile, si dobora in drumu-i copacei de trei ani, pe care ii atingea cu coltii; avea niste ochi zgiiti de lovea pe om fulgeratura cind se uita asupra-i si un rit facut ca din topor, si cocirjat.

Ercule facu un lat cu mestesug, il intinse pe unde stia el ca are sa treaca fiara salbatica, si se pitula cit colea intr-un stufis. Nu zabovi mult, si numai ce iacata ca vine mistretul, grohaind din rit si duduind pamintul; iara cum dete in lat ramase locului. Se smici, fiara salbateca, se zbatu; dara toate opintelile ii fura desarte.

Dupa ce-l lasa sa se mai domoleasca o toana, framintindu-se ca sa scape din lat, unde mi se apropie si Ercule de el, puse mina pe ritul lui si, luindu-l d-a umeri, pleca cu el. Unde mi-ti incepu, nenisorule, sa mi-ti guite al mistret, de se auzea cale de nu stiu cite conace. Altul in locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit ca ar fi asurzit.

Cind vazu imparatul Euristeu aceasta nemetenie de dobitoc, pina intr-atita se sperie, incit o rupse d-a fuga si se ascunse intr-un chiup de arama.

Patru la mina, baieti. Taieti, taieti cu totii la raboj.

Rise Ercule pina se strimba de moliciunea lui Euristeu; dara se alese cu atit. "Stai mai ca ti-o fac eu, cugeta Euristeu, ai ris tu de mine, am sa te fac si eu pe tine de risul lumii.“

si chema pe Ercule si-i zise:

"Voinicule, eu iti poruncesc sa mi te duci sa cureti gunoiul vitelor lui Augia imparat." Se mihni in sufletul sau Ercule cind auzi ca-l trimite sa faca lucrari de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. insa era supus si trebuia sa asculte de porunca. Dara, ca si treaba aceasta sa fie vrednica de dinsul el se socoti sa o faca astfel, cum alti oameni sa n-o poata savirsi nici in douazeci de ani.

Augia acesta, imparat la Elida, era foarte avut in vite. Avea turme nenumarate de tot soiul, asa incit nici nu le mai da de capatii, si nici numarul vacarilor, al herghelegiilor si al ciobanilor ce le pasteau nu-l mai cunostea. si fiindca n-avea destule grajduri, staule si cosare unde sa-si adaposteasca atita sumedenie de vite, le lasa a minea noaptea pe cimpie, sub acoperamintul cerului. Dupa o vreme indelungata, cimpiile din tara Elida, atit se incarcase de gunoi si de baligar, incit nici iarba nu mai crestea. Ercule se infatisa inaintea lui Augia si se lega ca el poate sa-i curete cimpiile numai intr-o zi.

Auzind asa imparatul ii fagadui sa-i dea zeciuiala din toate felurile de vite, numai sa-i faca asta treaba.

Ercule se puse de abatu din matca lor doua riuri prin acele cimpii pline de baligar, si d-abia, d-abia, ciine, ciineste, putu sa urneasca din loc acea murdarie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor riuri.

Cind isi vazu a doua zi imparatul Augia cimpiile curate si iarba incoltind din nou, se sperie si el; si fiind din firea lui om zgircit, isi lua vorba inapoi si nu mai voi sa dea nimic lui Ercule, zicind ca el a trebuit sa faca treaba aceasta, deoarece ii poruncise imparatul Euristeu. Mai tirziu isi scoase Ercule din capete si asupra lui Augia, caci merse asupra lui cu razboi, il batu si puse in locu-i pe fiul acelui imparat, carele era om drept si curat la inima.

Ercule se intoarse si spuse imparatului Euristeu ce isprava facuse.

Cinci la mina, copii. Taiati virtos la raboj, ca sa trecem la alta.

Euristeu se batea cu gindurile, cum de nu se prapadeste Ercule; si nu stia ce treaba grea sa-i mai dea, numai si numai sa-i rapuie capul si sa scape de dinsul.

Auzind de niste pasari grozave ce bintuiau tara Stimfale, trimise pe Ercule sa le nimiceasca. Acestea erau niste pasari cu capul, cu ciocul si cu aripile de fier; ghiarele lor erau incirligate si mai ascutite decit ale pisicilor. Zeul razboiului le invatase cum sa se ia la bataie cu ostile, cind le aducea asupra lor cineva. Ele isi scoteau cite o pana si dau virtos cu dinsele, ca si cu niste sulite. Erau asa de multe si de mari aceste pasari, incit opreau razele soarelui, cind se ridicau ele in zbor, de se facea intunerec pe pamint. Traiau in smircurile Stimfale, hrapeau la vite si la oameni, cu care se hraneau; iara cind vedeau ca vreo ostire umbla sa le razbeasca, ele zburau intr-o padure deasa si inalta, de unde nici dracul nu le mai putea scoate.

Ercule, ducindu-se sa se bata cu ele, intilni in cale-i pe Minerva, zeita intelepciunei, carea ii dadu un fel de toba de arama, cam ca daiereaua, si ii prinse mult bine. Ajungind la smircurile unde traiau acele pasari, cum vazura ele pe Ercule, fugira in padure. Viteazul ocoli padurea intreaga batind din daierea. Pasarile se speriara si iesira la luminis. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul sau, si le sageta una cite una, pina ce le rapuse pe toate; si scapa tara de o asa pacoste. sase la mina.

Taiati, taiati mai iute la raboj ca sa nu se uite.

N-apuca voinicul nici sa mi se odihneasca bine de ostenelile drumului si ale luptelor, si numai iacata ca Euristeu il trimise sa-i aduca taurul din Creta. stiti ce era acel taur?

Spun sa fi fost un imparat pre nume Minos, foarte falos si mindru, ca toti grecii, de! ce sa zici. El se lauda a fi mladita de zeu, si ca toate poftele i le implineste acel zeu. si dupa cum se vede treaba cam asa si era. intr-o zi el ruga pe Neptun, zeul marilor, sa-i trimita din mare vro jiganie, si se fagadui ca i-o va aduce jertfa. Zeul ii implini rugaciunea trimitindu-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zapada si frumos, cum nu se mai vazuse pina atunci pe lume. Lui Minos imparat ii fu mila sa rapuie o asa frumusete de vita. O trimise deci la turmele sale, si aduse jertfa zeului un alt taur d-ai sai.

Zeul se supara foc. si de ce atita inima albastra? Au doara nu cunostea zeul ce poama de oameni sunt elenii, ca nu se tin de vorba? Salbataci si inrautati pe taurul iesit din mare pina intr-atit, incit nu se mai putea apropia nimeni de dinsul. Nu numai atit, dara turbarea acestui taur merse pina acolo de bintuia si Creta si tarile de prin preajma, si nimic nu scapa teafar dinaintea acestui dobitoc grozav.

Ercule, daca ajunse, arunca arcanul, il apuca de coarne, incaleca pe dinsul si nu-l slabi pina ce nu mi-l domestici. Se smici taurul, o rupse d-a fuga prin cringuri si prin smircuri, se scutura, azvirli din picioare, dara toate opintelile lui cele nabadaioase ramasera desarte; caci Ercule odata pe dinsul, nu-l mai putea clinti din loc, d-ar fi facut el nu stiu ce.

si astfel aduse imparatului Euristeu pe acest taur imblinzit ca un miel, pe care il trimise in staulul sau.

Aceasta fu a saptea treaba ispravita de Ercule dupa porunca imparatului Euristeu. sapte dara la mina. Taieti, taieti la raboj.

Cu toate necazurile ce intimpina Ercule in aceste grele lucrari cu care era insarcinat, el nu-si uita nici de zei, ci infiinta niste sarbatori in lauda lor. De aceea si zeii ii facura niste daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care am socotit ca nu e bine sa le lasam, fara a pomeni ceva de ele. Asa, Minerva, zeita intelepciunei, ii dete un stergar bun de leac. Vulcan, faurarul zeilor, il darui cu un toroipan si cu o platose sau pieptar de fier nerasbatut; Neptun, zeul marilor, ii dete un armasar sireap de sarea sapte hotare; Mercur, alergatorul zeilor, ii dete o pala, de sa pui firul de par pe taisul ei si suflind sa se reteze; Apolon, zeul soarelui, ii dete un arc mai sagetator decit razele soarelui. Ceilalti zei il daruira fiecare cu ce avea mai bun. Pentrti aceasta Ercule nu voi a raminea mai prejos decit dinsii, ci-si arata recunostinta sa cind fu de se sculara uriasii sau novacii cu razmerita asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dinsii, omori o mare multime si scapa pe zei de rusinea ce erau sa pata.

Cu toate acestea, cind se intimpla sa faca cuiva zeii vro nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde in ochi, si se silea sa indrepteze lucrul. Astfel s-a intimplat cu Prometeu pe carele cu nedrept il osindise Joe ca sa-l chinuiasca un vultur rozindu-i rarunchii.

Alta data va voi povesti mai pre larg si basmul lui Prometeu. Docamdata sa stiti numai ca Ercule, cum zari pasarea rupind cu lacomie ficatii bietului Prometeu, incorda arcul, si sageata ce zbura dintr-insul se opri drept in trupul vulturului carele muri intr-o clipeala de ochi. Atunci dezlega pe Prometeu si-i dete drumul. Vru Joe sa mii faca nitica galagie; dara isi cata de treaba, vezi ca nu vru sa strice hatirul lui Ercule.

imparatul Euristeu nu stia ce treaba anevoioasa sa mai gaseasca a da lui Ercule. Aflind insa ca un imparat anume Diomede, carele domnea in Tracia, avea niste iepe asa de rele, incit le hranea cu carne de om, trimise pe Ercule sa faca ce-o sti el, numai sa-i aduca acele iepe. isi freca miinile de bucurie imparatul Euristeu, socotind ca de asta-data are sa i se infunde lui Ercule.

Viteazul nu zise nici circ. Pleca capul inaintea lui Euristeu ca un supus si porni ca sa-i implineasca pofta inimei.

Cind ajunse acolo, ce sa-i vaza ochii? Patru iepe, sirepe si nabadaioase, legate cu capestre de fier la niste iesle cu totul si cu totul de arama. Procletul de Diomede le da nutret numai carne de oameni. Iepele se salbatacisera si se facusera rele, nevoie de cap; vezi ca se spurcasera la singe de om, si asta fu de ajuns ca sa le faca a nu se mai putea apropia nimeni de ele.

O asa neomenie Ercule nu o putu lasa nepedepsita. Chema pre Diomede la lupta, il rapuse pre el si il dete iepelor de-l mincara ca pe dinsul. Cu aceasta fapta Ercule le imblinzi, puse mina pe ele si le aduse la imparatul Euristeu. Acesta le inchina zeitei Junona, dindu-le drumul, intr-un munte.

Opt la mina. Taiati numaidecit la raboj, copii.

Pe vremea aceea introlocindu-se o seama de viteji, porocliti argonauti, spre a merge sa aduca berbecele cel cu lina de aur pe care il furase un oarecare elen, venira si la. Ercule de-l rugara sa mearga si el cu dinsii. Voinicul nu astepta sa-i zica de doua ori; ci se scula, se duse cu dinsiii si se intoarsera izbinditori, dupa ce Ercule facu cele mai mari ispravi de vitejie.

Alta data va voi spune, dragii mosului, de voi mai avea. zile, si basmul acesta cu berbecele cu lina de aur si cu argonautii.

Fata imparatului Euristeu auzise ca imparateasa Amazoanelor avea o cingatoare cum nu se afla alta prelume. Vezi ca-i era daruita de catre zeului razboiului, pre nume Marte, pentru ca se deosebise in batalii, ca o viteaza a vitejilor, si pentru vrednicia ei de imparateasa. imi poftise fata imparatului ca sa aibe ea acea cingatoare: si d-ar fi fost barem ceva de dinsa, nu ti-ar fi necaz. imi poftise dumneaei, zic, ca sa o aibe, fiindca stia ca la curtea tatine-sau se afla un om verde si harnic, carele face pe dracul in patru si nu se intoarce buzat de la slujba cu care il insarcina cineva.

Se ruga deci de tatal sau ca sa porunceasca lui Ercule sa i-o aduca. Atita astepta si Euristeu; caci el nu mai stia unde se poate sa fie vro primejdie mare, ca sa trimita pe voinic acolo.

Amazoanele acestea erau niste muieri viteze, care nu vrea sa stie de nimeni. Ele locuiau singure. Barbatii lor traiau despartiti de dinsele intr-o cetate. O data pre an aveau si ei voie sa vina la dinsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra tarei lor, si mai adeseaori ele biruiau. Erau niste muieruste cu care nu se putea juca cineva, ca-i lua parul foc, de ar fi fost, el acolo, de sapte palme in frunte.

Ercule se intovarasi, deci, cu citiva prieteni d-ai lui, cu care se avea ca niste frati, si cu o seama de oaste, se pusera in niste corabii, si plecara pe mare, tala, tala, pina ce se pomenira la tara Amazoanelor. Aci daca ajunsera, Ercule nu vru docamdata sa-si puie mintea cu niste muieri, ci trimise soli la Ipolita, imparateasa acelor Amazoane, sa-i spuie pentru ce venise. Ipolita, ca o femeie inteleapta ce era, si aflind de Ercule cel vestit in razboaie si voinic fara seaman, ii iesi intru intimpinare cu gind ca sa-i faca pre voie.

Coropesnita de Junona, insa, isi viri coada si aci. Vezi ca ea purta simbetele lui Ercule, si ar fi voit sa-l faca si de rusine, si sa piara de pre fata pamintului. Lua deci chip de Amazoana, se amesteca printre dinsele si incepu a striga cit ii lua gura, cutreierind tinutul lor: "Sariti, surioarelor, toate cu toatele, ca iata niste streini venit-a si ne rapira pe imparateasa“. Gind auzira muiereturile despre una ca asta se adunara numai intr-o clipeala, ca frunza si ca iarba, alergind pe capete, care de care sa ajunga la mare mai curind, si sa dea navala asupra corabiilor. Unele alergara calari, altele pe jos, unele cu parul vulvoi, caci n-avusesera vreme nici coadele sa si le lege; iar altele numai cu cite o toala aruncata pe dinsele, asa d-a-n fuga.

Cum ajunsera la tarm, unde mi-ti incepura a arunca in corabii, care cu pietre, care cu bulgari, care cu zburaturi de lemne, care cu sageti si care cu ce gasi la indemina, de sa chisageasca pe Ercule si pe ai sai, si sa le rastoarne corabiile ca sa se inece in mare, si mai multe nu.

Ercule vazu ca nu e gluma; si de-ar fi crezut-o la inceput ca e gluma, dara se incredinta ca nu e buna. Iesi deci la tarm cu ai sai, si unde mi se incocleti o lupta d-alea de credeai ca n-are sa se mai aleaga nici praful de ei si de ele, Adeca sa te fereasca Dumnezeu de bataia muiereasca, cind se-ndirjesc ele. Da, nene, muierile, orbis, de zvinta. Nici ca se mai uita unde da. Dadeau cu caii preste oamenii lui Ercule si ii calcau in picioare ca pe niste omizi. Dara dedeau si oamenii lui Ercule de rapaia. Se batura in suliti, dara ele se facura tandari. Scoasera apoi palosele si se lovira cu nemilostivire. Scoasera si muierile securile lor cele cu doua ascutisuri si nu se lasau mai prejos decit barbatii. Sa nu te duca Dumnezeu vreodata sa mai vezi asemenea batalie. si asa se luptara zi de vara pina-n seara.

Iara Ercule se intorcea intr-un calcii, si sta fata totdauna unde era primejdia mai mare si razboiul mai inversunat. Unde da el, palea!

Cind fu inspre seara, razbi Ercule cu ai sai pe muieri si le luara in goana. Acuma macelarire! Nici una din muierile ce cazura in miinile voinicilor nu mai scapa cu viata. Unii le tirau de coate ca pe niste otrepe. Altii mi ti le snopeau si mi ti le striveau sub genunchi ca pe niste alte alea; iara pe altele, pe unde mi le ajungea, p-acolo le lua Avram sporul.

Ipolita, imparateasa Amazoanelor, cea care ar fi voit sa-si dea cingatoarea (briul) din capul locului, fara sa se mai faca atita varsare de singe, cazu roaba in miinile lui Ercule cu briu cu tot. Noua la mina. Iute, iute, taiati la raboj, precum ca sa se stie.

implinind si a noua porunca a imparatului Euristeu, Ercule se intorcea acasa agale, cu corabiile; pe drum insa, se abatu si pe la Troia cetate. Cind acolo, preste ce socotiti ca dete? Dete preste fata imparatului din acea cetate, pre nume Esiona, legata cu lanturi la tarm, care plingea si se tinguia de-ti rupea inima.

Iara daca o intreba Ercule de ce plinge, si se incerca sa o impace, mingiind-o, ea ii spuse ca tata-sau o pusese acolo ca sa vie o iasma din mare si s-o manince; fiindca asa zisesera popii lor, ca printr-aceasta adica, se va cobori indurarea zeilor preste tara lor, si va ostia ciuma ce bintuia biata poporime.

Lui Ercule i se facu mila de dinsa, o dezlega din lanturi, si astepta acolo pina ce iesi jivina cea spurcata din mare. Cum o vazu, Ercule se napusti asupra ei cu toroipanul, ii lua mirul din frunte si o dete cu gaibaracele in sus.

Plecind si de aci, Ercule ajunse la tara unor frati pre nume Poligon si Telegon, stapinitorii acelei tari. Acesti nelegiuiti, de cum vedea ca vrun strain a sosit in tara lor, il silea sa se ia la trinta cu dinsii. si fiindca ei erau foarte dibaci in mestesugul de a se lupta, trinteau pe toti, si apoi ii chinuiau grozav pina mureau.

Chemind si pe Ercule la lupta, acesta numai cu o mina ii rasuci, ii rabufni la pamint, ba inca scapa omenirea de niste astfel de imparati batausi, ce tot cautau oamenilor cearta cu luminarea, trimitindu-le sufletele sa se plimbe in bezna tartarului. Dupa care Ercule se intoarse la Micena.

Mai aflind Euristeu ca un urias anume Gerion avea niste vaci nazdravane, cum nu se mai gaseau altele pre lume asa de frumoase, chema pe Ercule si-i porunci sa i le aduca din pamint, din iarba verde.

Ercule se supuse ca un miel. Vezi ca n-avea incotro. Cerceta el despre acest Gerion, si afla ca sade intr-o tara spre soare-apune, adica pre unde este astazi tara spaniolilor, ca este un novac napraznic, carele are trei trupuri, ca are pazitor la cireada un ciine cu doua capete, iesit din intunecimea iadului, si un balaur cu sapte capete. Aceste iezme asa de bine pazeau cirezile, incit nici vinturile nu se puteau apropia de ele.

si deschizindu-si ochii patru, isi dadu cu socoteala ca pentru aceasta treaba are sa verse multe naduseli. Lua deci cu dinsul o ceata de ostasi, tot unul si unul, intra in corabii si o porni catre apus; si merse, si merse, pina ce ajunse. in drumul sau curati mai multe tari de toate gadinile si jivinele salbatece, astfel incit p-acolo, pina si in ziua de azi nu se mai afla nici urs, nici lup, nici altfel de jiganii de soiul acestora. Viind la un loc unde niste munti despartea marea de ocean, Ercule puse umarul si impinse muntii in dreapta si in stinga de facu loc apelor sa se impreune. El facu aceasta treaba ca sa ramiie de pomenire ca a trecut si el pe acolo; si de atunci muntii acestia si pina acum d-amindoua partile apei, se numira stilpii lui Ercule; iara azi, acelui loc i se zice strimtoarea de la Gibraltar.

Iara daca ajunse la tara uriasului cu vacile, se lua la lupta cu ciinele cel cu doua capete, si lupta-se, si lupta-se, pina ce abia, abia, Ercule dovedi pe acel dulau si-l omori ca pe el. Apoi se apuca si cu balaurul. Se mai luptase Ercule cu balauri, dara ca acesta nu-i mai daduse de ochi. Totusi el nu se lasa pina nu mi-l facu si pe acesta mici farimi.

Atunci lua cireada si o baga in corabii. Avu si pentru ce se lupta. Caci, dreptul lui Dumnezeu, asa vaci, nici el nu mai vazuse.

Cind, unde-mi venea, nene, uriasul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falca in cer si cu alta in pamint ca sa-si ia cireada inapoi. Facea niste sarituri ca de trei conace. Ercule nu-l mai pasui, ci intinzind arcul, mi-l ochi tocmai in piept, unde pasa voinicului mai mult, si trase cu sageata. Atita fu de ajuns, caci mi-l pironi locului, gilgiind singele dintr-insul ca dintr-o alta aia.

Plecind de acolo cu vacile, strabatu noua tari si noua mari, si prin tot locul lasa cite un semn de vitejia sa, curatind tarile de tilhari si de haidamaci, si infiintind orase si cetati frumoase. si ajungind la tara uriasilor, se lua cu dinsii la lupta. Sageta pe unii, taie pe altii, toroipani pe cei mai multi si mi-i carabani ca pe ei. Cei ce mai ramasera se imblinzira ca niste miei, si-i cerura iertare. Ercule ii lasa in mila Domnului.

De aci, tot intorcindu-se, se cobori la uscat intr-o tara pe marginea marii ca sa se mai odihneasca oleaca, dupa atita munca. si cum sta el intr-o rina si incepuse a aromi, numai iacata ca-mi vine si spune lui bietul Ercule, ca unul din taurii cirezii s-a raznit de turma si si-a luat lumea in cap, punindu-si coada pe spinare. Viteazul se scula numaidecit, se lua dupa dinsul, si cata-l in sus, cata-l in jos, pina ce-l gasi inchis intr-unui din staulele lui Erice, stapinitorul unei tarisoare mici. Pasamite ii placu si lui un asa dobitoc, si prinsese mila de dinsul; d-aia poate mi-l si inchisese. Mai cu seama ca era si de pripas.

Ercule i-l ceru. Erice nu se impotrivi. ii zise numai sa se ia cu dinsul la lupta d-a pumnii, si cine va birui, al lui sa fie dobitocul. Ercule nici ca mai incape vorba ca priimi. si-si si gasise Erice cu cine sa se puie. incepura deci a se pumnui si a se ghionti, de le scaparau maselile. si cit tinu lupta, nu stiu, zau, daca apuca si Erice sa dea vrodata, Dara Ercule stiu ca mi-i cara mereu la chilomi d-aia d-ai lui, pina ce mi-l rabufni si mi-l culca binisor la pamint, de nu mai vazu soarele cu ochii cit cucu.

si luindu-si taurul, se intoarse la cireada lui. Plecind si de acolo, se tot apropia de casa. Cind fu la poalele unor munti, unde se pusese sa mai faca un popas, pismatarita de Junona, carea se tot tinea de cira bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea nabadaioaseie, si-i risipi cireada de vaci.

Voinicul simti de unde ii vine pocinogul asta; se scula, deci, si dinsul, fara macar sa crinteasca, sui muntii, cobori vaile, razbi sesurile, si-si aduna cireada la loc. Citeva din vaci ce se ratacisera prin prapastii mai ramasera p-acolo. Ercule le lasa pe acestea; iara ele se salbatacira cu totul.

si astfel, nel citinel, ajunse acasa. imparatul Euristeu, cum vazu vacile, nu mai putu de bucurie, si se apuca de le inchina Junonei. Zece la mina. copiii mosului. Taiati virtos la raboj.

N-apuca sa rasufle bine bietul Ercule, si iata ca iarasi il chema imparatul si-i dete porunca ca, mort, copt, sa faca ce-o sti el si sa-i aduca mere de aur din gradina Esperidelor.

Basmul despre aceasta gradina vi l-am povestit alta data si tineti minte ca Joe, luind de zestre niste mere de aur cind se casatori cu Junona, le rasadise in gradina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cinta prea mingiios, si le dase in pastrarea lor. Gradina astor fete era la poalele unor munti despre soare-apune, d-asupra caror munti sedea unchiasul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toata bolta cerului din ceea parte de lume. si, ca sa nu poata lua cineva cu japca din aceste merisoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, spaima lumei, ca sa fie paznicul gradinei.

Plecind Ercule sa caute gradina Esperidelor, intreba si in dreapta si in stinga despre locul unde s-ar afla ea; si intilnind pe un fiu d-ai lui Marte, zeul razboiului, il intreba si pe dinsul; acesta in loc sa-i spuie despre ceea ce il intreba, il chema la lupta. Vezi ca nu-l cunostea ca el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dara Marte, carele stia ce poate osul lui Ercule, temindu-se sa nu mi-i omoare copilul, se amesteca si el in lupta. Atunci Joe arunca cu traznetele, si cazind fulgerul intre dinsii, ii desparti. Dupa ce afla drumul catre gradina Esperidelor, Ercule dete preste tara unui urias pre nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un calator sa treaca prin tara lui; caci, de cum simtea novacul, silea pe bietul calator sa se lupte cu dinsul. Lui ii venea neted, vezi bine, sa se lupte, coscogeamite namila de om, cu oamenii de boiul nostru, caci pe toti ii omora. Cu capetele de la oamenii pe care ii omora uriasul facuse o capiste tatalui sau Neptun si ii mai lipsea virful; ii mai trebuia, adica, un cap de om. Cum vazu pe Ercule, ii zimbi mustata, gindindu-se ca acum o sa-si sfirseasca de tot capistea cu capul lui Ercule; dara o pati mesterul nostru, caci lupta cu Ercule ii fu de capul lui.

Ercule, daca il chema la lupta Anteu, nu se dete inapoi, ci se inclestara amindoi, si incepura a se duce unul pe altul. Cind Anteu pe Ercule, cind Ercule pe Anteu. si se luptara, si se luptara, pina ce lui Anteu, slabindu-i puterile, buf! cazu la pamint. Dara odata sari drept in sus, odihnit si intarit in putere, de parca nu se luptase de cind lumea. Vezi ca tarina era muma lui; si el avea darul ca de cite ori va osteni si-l va trinti cineva, de atitea ori muma lui sa-i dea puteri noi. Ercule nu stia de una ca asta. De trei ori trinti Ercule pe Anteu, si de trei ori Anteu se scula imputernicit din nou. insa, dupa ce simti Ercule ce dar are Anteu, il apuca odata bine in brate, il ridica in sus de n-atingea cu picioarele de pamint, il strinse teapan, si-l tinu asa, pina ce ii frinse mijlocul, il nabusi cu strinsoarea, si-l facu sa-si dea sufletul in miinile satanei.

Atunci Ercule trecu inainte, si, ostenit fiind de drum si de lupta, se puse pre o pajiste frumoasa si adormi. Pasamite el trecuse preste alte hotare, fara sa stie. Locul unde adormi Ercule era pe mosia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Acesti oameni erau ca de o schioapa de-nalti, isi aveau si ei imparatul lor, oastea lor, adeca, cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, si adesea se luptau cu cocorii, care veneau si le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, cind erau de trei ani, nasteau copii; cind erau de opt ani, imbatrineau. Cetatile si colibele lor erau facute din coji de oua. Ei erau zacasi la inima si aveau pisma, cit nu se poate spune, pe oamenii ceilalti cari sunt lasati de la Dumnezeu precum firea i-a facut.

Cum vazura pe Ercule dormind, tabarira pe dinsul si mi-l legara pe de toate partile cu fringhii de ale lor, astfel incit coprinsesera pe Ercule ca intr-o virse. Ercule nici nu simtea ce faptuiau acesti pigmei, fiind el in somn. Cind incepura insa sa-l loveasca in cap, parca-l piscau puricii, si se destepta. Deschizind ochii, se vazu legat cobza, si pe acei pigmei, ca frunza si ca iarba prinprejurul lui. Rise viteazul cind se simti asa legat si ferecat. Dara, odata, smacind, se scula drept in sus, legaturile piriiau, parca n-ar fi fost zdravene, si cazura jos de pre dinsul. Atunci voinicul de Ercule ii culese de pe jos ca pe ciuperci, ii indesa in pielea lui cea de leu, de care nu se despartea nici cit ai da in cremene, ii lua d-a spinare si pleca cu dinsii in treaba lui.

Procopsitii din ziua de azi, cind vor sa arate ca bucherul ce se potriveste unor oameni invatati si ii cleveteste, ori nemernicul ce se potriveste oamenilor cu vaza, cari au facut fapte mari, si ii ponosluieste; cind vor sa arate, zic, ca acestia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi insa, pe limba poporului nostru, la niste astfel de oameni, le zicem misei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei.

si asa cum va spusei, dupa mari osteneli si anevoioase trepadari, ajunse Ercule in cele din urma la acea gradina a Esperidelor, ca sa ia mere; si cum dete de balaur, pazitorul gradinei, se lua la lupta cu el, il birui, il facu bucatele, bucatele cu palosul si puse mina pe mere.

Pe cind se brodise a fi Ercule in partea locului, un imparat din preajma care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cintind, ii ramasese inima la ele, si i se scurgeau ochii dupa dinsele. Puse o seama de slujitori d-ai lui ca sa le pindeasca si sa le rapeasca.

O data, fetele iesind sa se joace prin livede, rapitorii, cum le vazura afara din gradina, detera navala asupra lor, le inhatara si fugi cu dinsele la tarmul marii, acolo unde ii astepta corabiile cu care venisera si le inchisera bine. Apoi ei, veseli ca si-au implinit slujba, se pusera pe tarm sa-i traga o sinta de mincare si apoi sa plece.

Abia istovise Ercule pe balaur, si numai iacata ca se pomeni cu unchiul fetelor ca vine si-i spune cele ce s-au intimplat cu dinsele. Ercule nu pierdu nici o cirta de timp ci, ducindu-se la fata locului, dadu preste hrapitori inca la masa stind. Cum mi-i vazu viteazul, unde mi se apuca si mi le dete o snopeala pina zisera ca nu sunt ei, si nu-i putu scoate din mina lui cu viata nici Aghiuta. Scapa dara fetele de la robie, si le lasa pacinica stapinire asupra gradinei; iar el se intoarse cu merele la imparatul lui teafar si nebintuit, precum il facuse ma-sa.

Unsprezece la mina. Taiati copii la raboj, precum ca sa se stie.

in cele mai de pe urma i se infundase si imparatului Euristeu. Nici el nu mai stia ce porunca sa-i mai dea. Ce-i trazni lui prin cap insa; mai trimise pe Ercule sa-i aduca din iad sau din Tartar pe ciinele cel cu trei capete, cu maselele de fier si cu dintii de otel, cu gind ca acum i se va implini si lui Ercule si ii va ramine oasele p-acolo. Spun la cartile paginilor ca acel ciine ce se numea Cerber, speria cu latratura sa cea grozava nu numai pe oameni, ci si sufletele mortilor cari erau in iad. Hauia Tartarul cind latra el si rasuna de se auzea pina in infundaturile cele mai de jos ale imparatiei lui Pluton.

Viteazul nu se spaiminta de loc nici de aceasta porunca, precum nu se spaimintase nici de celelalte ce le implinise pina acum, ci incepu sa se gateasca virtos; caci stia el cu ce gind i se dau niste asemenea porunci. Dupa ce cerceta si afla de cite se stiau despre locuinta sufletelor celor morti, Ercule porni, si ajungind la poarta iadului, intra inauntru. Coborindu-se, umbrele fugeau de dinsul, ca de alta aia, si se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pre nume Meleagru, fost oarecind tovaras d-ai lui in luptele ce avusese sa infrunte, ii statu in cale si-l ruga ca, dupa ce se va intoarce pre pamint intre cei vii, sa ia el de nevasta pe sora sa Deianira, ce ramasese in casa tatine-sau. Ercule ii fagadui. Mergind mai-nainte, Ercule vazu pre Teseu, un voinic foarte vestit, ca si dinsul, legat si ferecat in lanturi. Acesta isi intinse miinile catre Ercule, ca la un viteaz ce era, si-l ruga sa-l scape de acolo. Ercule nu intirzie, ci ii rupse lanturile si-i dete drumul de la o asa grea osinda ca a Tartarului.

si mergind mai-nainte, dete preste Alcesta. Aceasta era o femeie, care pina intr-atit isi iubise barbatul, incit se dete mortii de buna-voia ei pentru dinsul. Admete, sotul ei, dobindise de la zei darul de a nu muri, daca in ceasul cind i se vor sfirsi zilele, ar gasi pe cineva care sa voiasca sa moara in locul lui. Ceasul lui din urma sosi. Dara nimeni n-avu pofta sa-si inchiza lumea cu iadul. Atunci Alcesta, sotia lui, pentru dragostea ce avea catre dinsul, se infatisa inaintea mortii si o ruga ca mai bine s-o ia pe dinsa, numai sa lase pe barbatul ei sa traiasca. Ercule o scoase si pre aceasta din iad si o dete barbatului si copiilor ei inapoi.

si, vazind pe Cerber, ciinele cel ingrozitor de mare si rau cum nu s-a mai pomenit ciine sa fie, se lua la lupta si cu dinsul. Acum alta nevoie: trebuia sa umble cu bagare de seama, ca sa nu-l omoare. Se lupta ce se lupta, si viindu-i bine lui Ercule, il apuca de dupa ceafa, il supuse si-l lega bine. Proserpina, sotia lui Pluton, zeul iadului, vazindu-i voinicia, il priimi ca pe un frate. insusi Pluton il lasa sa iasa la lume cu Teseu, cu Alcesta si cu dulaul de Cerber, pe care il tinea de zgarda. si nici ca se putea altfel; caci Ercule nu s-ar fi lasat fara aceasta, odata cu capul.

Dupa ce arata lui Euristeu pe Cerber, Ercule il aduse inapoi si-l lasa sa-si pazeasca iadul lui precum fusese el orinduit.

Douasprezece la mina. Aceasta este cea din urma treaba ce savirsi Ercule din porunca lui Euristeu. Taiati-o si pe asta la raboj si mai numarati o data.

Asa este, dragii mosului, ca sunt douasprezece in cap?

Savirsind aceste mari si nemaiauzite fapte, douasprezece la numar, afara de alte nenumarate vitejii mai marunte, Ercule cata acum sa se insoare de a doua oara, caci nevasta lui cea dintii murise. Pina una, alta insa mai facu niste ispravi, intre care si pe aceea ca pedepsi pe un imparat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest imparat domnea preste oamenii cei negri la pielita si se dusese vestea de rautatea lui. O lume se plingea de nedreptatile ce facea. Pe linga acestea, el jertfea pe toti strainii pe cari ii prindea pe mosia lui. Rugul ce ridicase el intru cinstea zeilor lui pentru aceasta, adesea fumega. Ercule puse mina pe el, si-l junghie si pe dinsul d-asupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale.

Pe atunci imparatul Euritu dase sfara in tara ca cine va putea sa-l biruiasca pe dinsul si pe fiii lui la intrecere cu arcul, dupa acela isi va da pe fii-sa Iola. Aflind despre aceasta, Ercule se duse drept la acel imparat si ii spuse ca el a venit in petit. si luindu-se la intrecere, Ercule ii ramase pe toti.

Dara imparatul Euritu, tot taragaia cu azi, cu miine, pina ce Ercule, daca vazu care incotro merge treaba, isi cam muta gindul si pleca in ale sale. Tocmai pe atunci un oarecare tilhar furind imparatului niste iepe, acesta cu fiii lui banui ca Ercule i-a facut bosmoaoa. Unul din fiii imparatului se lua dupa dinsul si ajungindu-l, mersera impreuna sa caute iepele. Sosind la o cetate si urcindu-se intr-un turn, Ercule arata fiului imparatului iepele cum pasteau pe cimp, si ii zise sa se duca sa si le ia. Fiul imparatului se prefacu ca nu le vede, si-i tot raspundea cam in doi peri. Vezi Doamne, ca si cind Ercule le-ar fi furat. Lui nu-i iesise din cap, adica gindurile ce le avusese de la inceput cu tata-sau impreuna. Doara caci nu zicea. Ar fi poftit dumnealui ca tot Ercule sa mearga sa i le dea in mina, cum am zice mura in gura. Ercule nu putu sa sufere rusinea ca sa fie el banuit de hot, dete brinci fiului acestui imparat din virful turnului, si nici praful nu se alese de el pina jos.

Din ciuda acestui omor Ercule se imbolnavi. si nestiind ce leacuri sa ia pentru boala ce avea el, merse la capistea lui Apolon, si popii ii spuse ca nu va avea tamaduire, fara numai daca se va vinde pre el si va robi macar un an de zile; iara banii ce-i va prinde din vinzarea lui, sa-i dea imparatului, tatal omoritului, drept rascumparare pentru singele fiului ce a pierdut.

Ercule se supuse, se lasa a fi vindut, facind precum ii zisesera popii. Fu cumparat insa de o imparateasa pre nume Omfala. Dragalasiile imparatesei facu pe Ercule sa se piarza de iubire pentru dinsa, uitind fagaduiala ce facuse cind era copilandru; si ca sa poata ajunge mai cu inlesnire aproape de imparateasa, ceru a fi imbracat muiereste ca roabele; se lega cu marama la cap, si cu furca in briu, se nevoia a toarce. invatind a rasuci fusul, Ercule sedea toata ziulica pe un scaunas la picioarele imparatesei Omfala, scurgindu-i-se ochii dupa dinsa, si mi-ti torcea, nene, de nici una din roabe nu-l putea ajunge. Tortul lui Ercule era si mai suptire si mai frumos, si mai mult decit al tutulor roabelor. isi uitase viteazul de voiniciile lui de mai-nainte si se dase trindaviei pentru un cap de muiere. Nu se putea rusine mai mare pentru un viteaz ca dinsul sa lincezeasca ca un trintor.

Vazindu-l imparateasa ajuns in astfel de hal, si mindra ca a injugat pe leu, supuindu-l si imblinzindu-l ca pe un mielusel, numai cu farmecul nurilor ei, il indragi si ar fi voit sa stea linga dinsa cit va trai si ea.

Aceasta insa nu putu sa tie mult. Caci voinicul, dezmeticindu-se din ameteala dragostei, nu se mai putu suferi a fi imbrobodit, ci rusinindu-se de fapta lui, ca sa ajunga el asa de muieratec, se smulse din legaturile in care il tinea farmecul Omfalei si, lepadind de la sine prilostirea in care cazuse, fugi de acolo, ca si cind ar fi scapat din pusca, macar ca imparateasa Omfala ar fi voit sa-l tie cine stie cit.

Dupa ce scapa de robie bun zdravan insanatosit, si mai facu citeva ispravi, acest viteaz isi aduse aminte de fagaduiala ce dase firtatului sau Meleagru, cind fusese in imparatia mortilor, ca va lua pe sora sa de sotie, si se duse la curtea imparatului Ineu pentru acest sfirsit. Acest imparat, tatal lui Meleagru, avea o fata pre nume Deianira, frumoasa de pica, si tinara si frageda ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai cind erau adunati mai multi flacai ca sa se ia la lupta, si care din toti va birui, acela sa ia de nevasta pe Deianira. intre altii era si un anume Achelo, stapinitorul unui riu facator-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalti flacai, daca vazura pe acesti doi viteji, le pieri pofta de lupta si se carara de pe acolo. Ramiind numai ei doi, Ercule se inclesta la lupta cu Achelo, si lupte-se, si lupte-se, pina ce Ercule dovedi pe Achelo. Atunci acesta se facu un balaur mare si incepu lupta din nou. Dupa ce se mai luptara, ce se mai luptara, Ercule dovedi si pe balaur. Achelo nu se lasa, ci se facu un taur si astfel iarasi incepu sa se lupte. Vazind asa Ercule, unde mi-si puse toate puterile, si apucind pe taur de coarne, mi-l rasturna in riul ce stapinea el, si care se numea ca si dinsul, ba inca il lasa ciont si de un corn; iara Achelo, de rusine, se dete afund, si mi-si petrecu veacul cu amar si cu ocara acolo, instrunat si injghebat in albia apelor sale. Zinele insa de pe tarmuri umplura acest corn cu roade si cu flori de care incepura a creste cu spor si imbielsugare, dupa ce Ercule priponi pe acest inrautatit Achelo; si de atunci, toata lumea priveste acel corn ca un semn fericit de rodire si de bilsug, si d-aceea cind auziti de Cornul abundantii pe procopsitii din ziua de astazi, sa stiti ca acolo se duc ei cu gindul, cind vor sa arate bilsugul prin alte insemnari.

Ercule lua de sotie pe Deianira si pleca. Pe unde ajungea, curata tarile de japcani si de oameni rai, invata poporimea cum sa-si munceasca cimpurile mai cu folos, si ajuta pe toti apasatii ce-i cereau ajutor.

Ajungind cu sotia sa de marginea unei girle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. stiti de alta data ce este centaur. Totusi este mai bine de doua ori decit niciodata. Centaur era om pina in briu si de la briu in jos cal, adica o jiganie cu patru picioare, cu sale de cal si cu trunchiul de om.

Acest centaur, ce va spusei ca se chema Nesu, trecea girla pe oameni in circa, te mira pe ce lucru de nimic. Vazind si pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece sotia dincolo preste girla. Ercule apuca inainte si se mira ca n-aude pe centaur venind dupa dinsul. Se intoarse sa se uite. Cind, ce sa-i vaza ochii? Nemernicul de centaur o luase la sanatoasa cu Deianira in circa. Pasamite ii placu si lui o asa bucatica, si voi sa o ia cu japca ca sa se indragosteasca cu dinsa. Ercule nu-l lasa sa se sfinteasca, el care curata de pe fata pamintului pe toti japcanii, ci, unde mi-ti intinse arcul, puse o sageata intr-insul, d-alea inveninatele cu singe d-al Idrei, ii dete drumul si mi-l plesni asa de bine incit acolo ramase, si incepu sa gilgiie singele dintr-insul girla.

Dara si diavolul de centaur i-o facu. Caci avind cu dinsul o camase noua, o inmuie in singele lui ce se otravise din veninul sagetei, si i-o dete Deianirei zicindu-i:





Ercule - Partea I
Ercule - Partea II


Aceasta pagina a fost accesata de 4812 ori.
{literal} {/literal}