Muierea fatarnica
de Petre Ispirescu
Iencusor si Mitica era doi copii cari se iubea ca niste frati. Vecini fiind, ei crescusera impreuna, se jucasera, mersesera la scoala. in toata copilaria lor, ei fusesera nedespartiti.
Pe Iancu il trimise tata-sau, dupa ce se mai mari, la un frate al sau, negustor mare, in alt oras departat. Gindul lui era de a face din Iancu un negustor de frunte si procopsit.
Iancu se supuse vointei parintesti, fara sa cirteasca. El traia bine la unchiu-sau. Cu toate astea, Mitica era nelipsit din amintirea sa.
Mitica, ramas acasa, crescu. invata si el un mestesug, se facu flacau, se insura, deschise pravalie si traia bine cu nevestica lui. Trebile ii mergeau minunat.
Trecuse vro cincisprezece ani de cind nu se mai vazuse acesti prieteni.
intr-o zi, Mitica se pomeneste ca vine la el un flacau cu mustata rasucita stii, colea, chipos; si se vedea el dupa fata a fi chiabur.
- Buna ziua, frate Mitica.
- Mltumtale, frate Iencusor. Dar grozav te-ai schimbat!
- Dar tu? Daca nu mi te arata tata, nu te-as mai fi cunoscut.
Iancu se intorsese acasa. Cea intii grije a lui fuse sa cerceteze de prietenul sau Mitica.
Acesta nu stia ce sa mai faca de bucurie ca-si mai vazu prietenul. il pofti la prinz la dinsul.
Mai-nainte insa de a se pune la masa, il infatise nevestei si ii spuse ca era cel mai bun prieten al sau de copilarie.
Dupa masa se pusera la taifas. Spuse Iancu tot ce i s-a intimplat de la plecarea lui.
Spuse si Mitica toate necazurilc cu ucenicia, cu una, cu alta, pina ce se vazu cu alba in capistere.
- Acum, zise el, marire tie, Doamne, traiesc in largul meu. Meseria imi merge bine. Am o nevasta care ma iubeste de nu stie cum sa-mi treaca pe dinainte. Sunt fericit. Este o evlavioasa de n-are capatii.
- Cum te-ai incredintat tu despre aceasta? il intreba Iancu.
- Cum sa ma incredintez? Iaca vaz ca ma iubeste si nu iese din porunca mea.
- Baga de seama fratioare, sa nu-ti puie femeia coarne.
- Ia fugi incolo, Iencusor, nu mai sta de vorbi astfel.
Ca femeia mea nici la manastire nu gasesti. Cind ma culc, o lascitind. Cind ma scol dimineata, o gasesc iarasi citind…
- si totusi, il intrerupse Iancu, da-mi voie sa-ti spui in cuget curat ca muierea ta nu e cinstita.
- Ce tot stai de graiesti astfel de vorbe, Iancule? Pentru asta ai venit pe la noi, sa bagi zizanie in casa noastra?
- N-am nici un interes la asta, frate Mitica. Vaz ca ai inceput sa te necajesti. Linisteste-te, cugeta si fa cercare. Atita evlavie ce arati tu ca are ea, nu e lucru curat. Asculta ce-ti spui eu.
Pasamite Iancu, mai frecat cu lumea, mai umblat, vazuse si auzise mai multe.
Se despartira. Mitica ramase cu cuiul la inima.
Chiar in seara aceea se hotari sa-si pindeasca nevasta.
Cind sa se culce, el zise:
- Ia mai lasa, nevasta, a pirdalnica de carte si aide sa ne culcam, ca mi-e somn.
- Dec! dara ce te gasi astazi? raspunse ea. Culca-mi-te dumneata, ca iaca mai am putintel sa-mi sfirsesc rugaciunea, si ma culc si eu.
Mitica se facu ca adoarme, si incepu a si sforai.
Femeia lui, cum il vazu ca doarme, trinti cartea la o parte si zise:
- Dormi bumben acolo.
Arunca o rochie pe dinsa si iesi; deschise si portita binisor si pleca.
Mitica se scoala si el, iese dupa dinsa si pune cuiul la portita. Apoi se intoarce in casa si se culca. Dara unde putea dormi?
Tocmai cam despre ziua, auzi batind incet la poarta.
Pasamite femeia lui venise. si daca vazu poarta inchisa, zise in sine: „Stai mai, tu, barbate, ai vrut tu sa mi-o faci; dara am sa ti-o fac eu tie“. Mitica iese in use si intreaba:
- Cine e acolo?
- Eu, barbatele, raspunse femeia, fa bine de deschide.
- Dar cine esti dumneata?
- Ce, nu ma cunosti? Iaca eu, Paunica, nevestica dumitale.
- Du-te d-acolo si nu mai trancani; nevasta mea nu umbla noaptea la vremea asta pe drumuri.
- Deschide, zicu-ti, ca ma arunc in put.
La poarta lor era un put.
Mitica nu mai raspunse nimic.
Paunica lua un bolovan de piatra si, bildibic! il arunca in put.
Cum auzi Mitica asta, zise in sine: „Sa vezi dumneata ca nebuna dracului s-a aruncat in put”. Iesi din casa cum se afla si se duse sa vaza ce s-a intimplat.
Unde? ca ea, dupa ce a aruncat bolovanul in put, s-a lipit cu ulucele, linga poarta, si astepta acolo, fara sa rasufle macar.
Cum iesi Mitica din curte, se duse drept la put sa se uite. Ea, zdup! in curte, incuie portita si-l lasa pe dinafara.
Se ruga bietul Mitica sa-i deschiza.
De loc.
ii fagadui ca sa nu-i mai zica nimic despre intimplarea din noaptea aceea.
Cine se uita la el?
O armrinta ca-i va face cutare si cutare lucru.
Dar ea ii raspunse, ca cum nici usturoi nu mincase, nici gura nu-i mirosea:
- Du-te, du-te, omule, d-acolo la bordeiul tau. Nu mai colinda noaptea prin sat, ca un dezmetic, dupa potcoave de cai morti. Ce imbli tu nu se maninca.
Daca vazu asa, Mitica se hotari a sta pe o lavita ce era linga portita pina la ziua. Trecind streaja p-acolo si vazindu-l numai in camase si in izmene, nu-i mai cauta de ce-i e cojocul si il lua de-l baga la odubeala.
Tocmai in noaptea aceea se sparsese o zarafie.
A doua zi, dregatorul, nici una, nici alta, casuna pe dinsul si-i zise:
- Tu, tilharule, ai calcat asta-noapte zarafia. Te vezi dupa imbracaminte ca esti un haidamac.
Bietul Mitica, ce sa zica? Desi se stia nevinovat, dara in halul in care se gasea n-avea cuvinte cu care sa se indrepteze. Apoi, luindu-si inima in dinti, raspunse:
- Adevarat, domnule dregator, eu am spart.
- Unde-ti sunt tovarasii?
- Nu stiu de capatiiui lor, caci m-au lasat precum ma vezi, s-a fugit. Ma leg insa ca vi-i dau in mina. Pentru aceasta imi trebuie un ragaz de citeva zile, pina sa-i caut.
Ceru doi slujitori de la dregator care sa mearga cu dinsul sa-i caute.
ii dete.
A doua zi era o sarbatoare mare. Mitica se duse cu slujitorii stapinirii imbracati tiptil pe la mai multe biseric si baga de seama la toti citi venea.
Intr-una din bisericele cele mai mari vazu pe un om ca intra. Unde ceilalti aducea cite o luminarica, el aduse o faclie. Unde ceilalti facea cite doua-trei cruci si se aseza la locul lor, el facea niste matanii cu coada pe la toate icoanele, de credeai ca este sintul Martin care a facut minunea ca, mincind un cos cu melci, cosul ramase tot plin.
- asta este, zise slujitorilor, puneti mina pe dinsul.
Slujitorii deocamdata nu cutezara, vazind atita evlavie la el; dara n-avura ce face, il inhatara si-l duse la tumurluc.
Cind il scoase la infatisare, ii zise dregatorul:
- Tu, impreuna cu asta, aratind la Mitica, ati calcat zarafia cutare. Unde sunt banii? Tilharule!
Acesta facu niste ochi cit toate zilele de mari si o strimbatura de mirare, de nu stia dregatorul ce insemneaza aceea. Apoi raspunse:
- Daca este sa spui adevarul, apoi eu sunt care am furat banii. Dara un lucru este de care nu ma pot domiri.
- Care? il intreba dregatorul.
- De unde si pina unde stie omul asta de calcarea ce am facut-o eu singur?
- Apoi iti este tovaras. Amindoi ati savirsit tilharia. El a spus.
- Poate sa spuie el mult si bine. Dar eu de-l voi mai vedea inca o data, se face de doua ori. Singur-singurel am fost.
- Auzi, ma? zise lui Mitica dregatorul.
- Are dreptate, raspunse Mitica.
- Cum l-ai cunoscut, dara?
- Iaca, iaca, iaca, ce mi s-a intimplat cu nevasta, mai zise Mitica; si de la dinsa am zis ca toti cei evlaviosi afara din cale nu sunt oameni cinstiti. Pe omul acesta, uite, uite, uite, ce l-am vazut facind in biserica, si, dindu-mi cu socoteala ca este un tilhar, vaz ca n-am gresit. Pe tilhar il trimise la ocna, iara pe Mitica acasa la el. Cum se vazu scapat de nevoie, Mitica urca Dealul Mitropoliei. Multumi apoi prietenului sau ca i-a deschis.
(1879)
Muierea fatarnica
Aceasta pagina a fost accesata de 1972 ori.
