Doi necunoscuti
de Petre Ispirescu
Inainte vreme, asa ne spun batranii, umbla prin lume si prin tara o pereche de oameni.
Unul era batran, cu barba alba, dar drept si in putere. Avea niste ochi ageri si o facia blanda, din care puteai citi ca acest om a suferit multe, dar ca suferintele nu l-au putut si nu-l pot infrange.
Cel tanar era un voinic mandru si atat de frumos cum om mai mandru si mai frumos n-a vazut lumea niciodata.
Batranul era scump la vorba. El raspundea la toti cei ce-l intrebau, dar raspundea scurt si numai o data. Acest unic raspuns nu placea nimanui, pentru ca nu era niciodata inflorat, ci un raspuns oblu, un raspuns fara ocol, in care cel ce intreba se vedea pe sine in adevarata sa facia si daca ar fi voit sa-l cumpaneasca, ar fi aflat multe si ar fi putut sa le stie pe toate. Asa odata l-a intrebat un om sarac ce sa faca ca sa se noroceasca si el in lume. La aceasta batranul raspunse: "Sa te lasi de lene si sa te pui pe lucru." Altul se plangea ca dansul este dusmanit de oameni si ce sa faca sa nu fie dusmanit? Acestuia batranul ii raspunse "Nu dusmani tu pe altii, ca nici altii nu te vor dusmani pe tine". Altuia, care zicea despre sine ca este cel mai mare binefacatoriu al lumii, dar lumea nu numai ca nu-l baga in seama, ci din contra-l dispretuieste, ii raspunse: "Binefacerile nu trebuie buciumate prin vorbe, ci trebuie facute ca lumea sa le vada".
Tanarul era si mai minunat decat batranul. El vorbea cu batranul numai prin semne, dar cu alti oameni din lume n-a vorbit niciodata nici un cuvant. Multa vreme l-a tinut lumea ca este mut si ca nu poate sa vorbeasca. Daca-l intreba cineva cate ceva, dansul suradea numai si aratand spre batranul facea semn celor ce-l intrebau ca sa vorbeasca cu acesta si pe acesta sa-l asculte si urmeze, ca atunci ii va merge bine.
Acesti doi oameni nu s-au despartit niciodata unul de altul. Nimenea nu i-a vazut niciodata pe cate unul singur.
Ei umblau prin orase si prin sate si in tot locul se mira lumea de ei. Nimenea nu stia nici cine sunt, nici de unde sunt, nici ce voiesc, nici pentru ce traiesc ei in aceasta lume. Chiar pentru aceasta umbla lumea ca nebuna dupa ei, ca sa-i vada si sa-i cunoasca. si lumea tocmai pentru ca nu-i cunostea vorbea foarte multe despre dansii. Toata lumea afla sa zica cate o vorba despre dansii, desi nimenea nu stia nimic despre ei.
Pentru lume era o taina si o minune acesti doi oameni nedespartili unul de altul.
Toata lumea se gandea si se necajea sa afle aceasta taina si sa inleleaga aceasta minune. Dar nimenea nu putea afla nimic. si cu cat se vorbea mai mult, cu atat se stia mai putin.
Dar multe sunt mestesugurile lumii cand omul voieste sa afle o taina si sa inteleaga cate o minune.
Pe cand adica se vorbea mai multe despre aceasta pereche de oameni, pe atunci deodata se lateste vestea ca in pestera unui munte traieste o vrajitoare care stie si cunoaste toate tainele si despre care se zicea ca pentru aceea este atat de priceputa, pentru ca se hraneste cu capete de sarpe si bea must de matraguna.
La aceasta vrajitoare a alergat tara intreaga ca sa o intrebe si sa afle: cine sunt cei doi necunoscuti?
Vrajitoarea, prinzand de veste ca ce are sa se intample, s-a imbracat cu toate podoabele pentru ca sa-si ascunda facia ei plina de venin. si iesind in gura pesterii, zise celor ce venisera sa o intrebe urmatoarele:
"Omul care este om ca oamenii n-asculta de sfatul si de omul de care nu-i place; si daca de sfaturile batranului nu va place, nu-l mai bagati in seama; tanarul pentru aceea surade pentru ca nu stie sa va spuna nimic; iar la omul nepriceput nimenea nu alearga dupa sfat."
Cu aceasta vrajitoarea s-a intors in pestera, iar oamenii au plecat acasa si mai nedumeriti decat mai-nainte.
Dar acum dupa ce le-a vorbit vrajitoarea, oamenii care mai-nainte traiau intr-un gand si intr-o simtire s-au sfasiat in doua parti. Unii adica si-au luat seama si nevoind sa creada in vraji si in vrajitoare ascultau de batranul, iar altii ascultau de vrajitoare. si nu este de lipsa, ce sa mai spun eu, ca la cari le mergea bine.
Destul ca lucrul cu batranul si cu tanarul din poveste a ramas multa vreme o taina neinteleasa, poate ca neinteleasa ar fi si astazi daca n-ar fi trait in lume mos Stan patitul, care afland aceasta taina, a lasat scris in pataniile lui ca:
"Adevarul vorbeste scurt, dar numai o data, nu place oamenilor, dar omului care-si calca pe inima si-l asculta, aceluia-i surade viitorul, care vesnic ramane tanar. Cine n-asculta de adevar, ci se lasa ademenit de minciuna, care totdeauna-si ascunde facia cu podoabe, acela vede el odata ca la ce sfarsit l-au adus sfaturile vrajitoarei, dar este tarziu si omul pierdut ramane in toata viata.
Viitorul surade numai omului care asculta glasul adevarului."
Publicata in 1889.
Doi necunoscuti
Aceasta pagina a fost accesata de 2578 ori.
