Povestea lui Stefan-Voda si a credinciosului sau Nouras

Povestea lui Stefan-Voda si a credinciosului sau Nouras

de Petre Ispirescu


Stefan-voda era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasa si inselatoare; ci era insuflat de adevarata iubire catra cele sfinte si drepte. Caci cine ca dinsul toata isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca sa nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silinta ar putea face? Cind era trebuinta de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cind era de folos graba, somnul nu-l tinea, odihna nu-l incilce, zbura ca o pasare. Iara la indrazneala de ajutor, viata nu-si cruta; cu sabia in mina pe insusi moartea infrunta. Asadara cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, maselele vrajmasilor zdrobea.

Pentru aceea la fiecare izbinda ce facea, ridica in lauda Domnului cite o biserica sau manastire. Iara din toate manastirile, aceea care ii placea lui mai mult era manastirea Putna. Acolo puse el de ridica niste palaturi frumoase si cind, in timp de pace, trebile domniei ii da cite putin repaus, acolo se ducea de-si mai indulcea amarul acestei lumi minciunoase.

Aici, in fata lui Dumnezeu si in linistea sufletului, cugeta si nascocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. si totusi nici aici nu scapa de ispite, caci iata ce i se intimpla intr-una din zile, pe cind se afla in ragaz intr-aceasta manastire:

Stefan-voda avea pe vremea aceea, in casa sa, pe linga alti curteni, si pe un tinar, anume Nouras. Acesta era foarte frumos la fata, si voinic de vorbea o lume de dinsul.

in lupta era totdeauna alaturi cu domnul sau si nu voia niciodata sa se lase mai prejos decit dinsul in vitejie. Era vioi, stii, numai spirit, graia minunat si stia sa-si dobindeasca dragostea tuturor. Pe linga acestea mai avea si un viers ingeresc. Pentru care Stefan-voda il iubea cit un lucru mare si adesea il punea sa-i cinte. Se culca intr-o camera cu dinsul si, ori incotro se ducea, era nedezlipit de el.

Curtenii ceilalti, cum sunt curtenii, il pizmuiau si-i purtau simbetele ca sa mi-l rapuie. Gurile birfitoare ziceau ca este fiu din flori al lui Stefan-voda.

si fiindca pizmasii lui Nouras nu stiau cum sa-l ponegreasca inaintea lui voda, ei scormonira (sic!) ca ar fi indragostit cu doamna ce-si luase voda, si catau vreme cu prilej sa mi-l prapadeasca. Cind, intr-una din zile, vine un pizmataret si spune lui Stefan-voda ca Nouras moare de dragoste dupa doamna, si ca dovada pentru aceasta nelegiuire a lui o poarta in sin, unde o va gasi, de va voi sa-l caute. Pasamite Nouras gasise chiar in acea dimineata prin gradina o naframa pe care doamna o pierduse, si n-apucase inca sa i-o dea. Stefan-voda, cind auzi de unele ca aceste, se facu foc si para de minie, si se tulbura in suflet ca o fiara sagetata la inima. Se pogoara in gradina, intilneste pe Nouras, care tocmai umbla sa urce treptele palatului, si il intreba ce are in sin. Acesta, fara sa se teama de ceva, scoate naframa doamnei din sin si i-o arata.

Stefan nu zise nici un cuvint, insa ii infipse deodata hangerul in piept. Nouras abia mai putu ingina:

- Mor, doamne, dara mor nevinovat. Pe cinstita fata a Maicei Domnului ca spun adevarul!

si cazu, gilgiind singele dintr-insul ca dintr-o vaca. Doamna, vazind pe voda intorcindu-se din gradina, galben ca turta de ceara si catranit de suparare cum nu-l mai vazuse ea, ii trecu un fier rece prin inima de frica, si temindu-se a-l intreba ce are, se cobori rapede in gradina pe o scara de din dos, unde nadajduia sa afle de ce este domnul sau asa de minios. Acolo gasi pe Nouras dindu-si sufletul, cu hangerul infipt in piept si cu naframa ei in mina. Se duse linga dinsul, il cerceta, socotind deocamdata ca vreun vrajmas sa-l fi ucis. Cind, uitindu-se la hanger, il cunoscu. Atunci intelese totul. Nouras nu putuse a-i raspunde nici un cuvint.

Se vede ca simtea ea in inima ei ceva pentru Nouras; dara el nu stia nimic, si o cinstea ca pe doamna sa. Vazind insa acel trupsor gingas, scaldat in singe si zbatindu-se in ghiarele mortii, se umplu de o jale nepovestita. Pe linga aceasta, tremurind si de asprimea domnului sau, cu gind ca nu vor fi crezute raspunsurile la intrebarile ce-i va face voda, tulburindu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouras, si-l infipse siesi si cazu gramada peste dinsul. Stefan-voda, patruns pina la ficati de mih85 nire, cind ii vazu morti, porunci de-i ingropa chiar in locul unde isi detera sufletul; iara pe paris porunci de-l spinzura in poarta manastirei.

in loc de cruce, calugarii le puse un mesteacan carele indata si prinse radacina. La o suta de ani, un alt mesteacan se puse in locul aceluia pe care putregaiul incepuse a-l roade. si din veac in veac se schimba mesteacanul pina in ziua de astazi. si aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca sa nu se uite nevinovatia lor, si sa nu ramiie cu tarina in gura. Iata o pilda pe care toti oamenii ar trebui sa nu o treaca cu vederea, daca vor ca pacea si linistea sa desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie sa i se striveasca capul ca la un sarpe veninos, de cum incepe a si-l ridica. Zavistnicul si pizmataretul trebuiesc stersi de pe fata pamintului, ca nici de nume sa nu li se mai pomeneasca. Cetati tari, semintii numeroase si cugete fara prihana, au fost zdrobite de zavistie si de pizma si asa va fi pina in veac. De aceea bine a facut Stefan-voda de a poruncit sa se spinzure parisul.




Povestea lui Stefan-Voda si a credinciosului sau Nouras


Aceasta pagina a fost accesata de 1055 ori.
{literal} {/literal}