Copilul netoatei

Copilul netoatei

de Petre Ispirescu


A fost odata in tara Romaneasca un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubaret si neastimparat, cit nu-l incapea tara. El da cu plasa in dreapta si in stinga si ce putea prinde de aceea se folosea. Caci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie sa calce strimb. Cit despre fete, nici ca era de gindit.

Totusi, voda ca voda, si apoi tinar, si apoi plin de foc, isi indulcea gura, ba cu cit-o fita de peste, ba cu cit-un baboias, adeca cu ce da in mrejele sale. Ce sa zici? Voda era el, tinar era, si, deh! ii cerea si lui inima mere acre.

De maritat dupa dinsul se fereau toate fetele ca de nu stiu ce lucru mare, caci era cam flusturatic, cicalitor si aspru. El vedea unele ca acestea, si nici el, vedeti d-voastra, nu se imbulzea, nici se infigea la casatorie.

Cum, necum, ori umblind dupa pui de giol, sau adus dupa trebile tarii prin Mehedinti, ajunse si pe la satul Podeni si acolo facu popas. El trase la unul care zicea ca se coboara din neamul sau. Se vede ca zarise vrun vinat, caci de asta data zabovi mai mult decit alta data.

Vazind ca nu o scoate la capatii si nici nu poate indupleca vro fata, vreo nevasta, ba nici vreo vadana macar sa voiasca a sari gardul, s-a suparat dumnealui jupin voda.

Asa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea si nu voiau sa stie ele de vodia lui. Ce le pasa lor? El s-a suparat, el s-o dessupara.

P-acolo pin sat traia si un lotru de numele caruia se dusese vestea pina la voda. Pe acesta trimise voda de-l chema. Daca veni, ii porunci voda sa faca ce o sti si cum o socoti el sa-i gaseasca pe cineva care sa se iubeasca cu el.

Dupa ce se gindi nitel, lotrul zise lui voda:

- Voi face, maria-ta, dupa pofta inimii tale, numai si maria-ta sa asculti de cuvintul meu.

- Daca s-o putea, voi asculta, spune!

- Pe la noi, maria-ta, muierile sunt sperioase si neprihanite. Cu una, cu doua, nu se poate sa puie cineva nici mina, ba nici macar ochii pe dinsele. Dara mai bine la noapte, cind te vei culca, sa fie luminarea stinsa si ce vei apuca p-intuneric sa taci si sa faci, sa nu zici nici bleau! Voda se mai mira o toana de atita statornicie pe muierile acelea, de sa nu se poata atinge nimeni de ele. si dupa ce dete o punga de bani lotrului, se fagadui ca va face tocmai pe tocmai dupa cum l-a invatat lotrul.

Acesta, luind banii, se gindi el: "Lasa, ca ti-o joc eu! I-a jucat-o el dara si-a facut de cap.

Lotrul stia pe o netoata, care traia atunci in Podeni. Ea era urita ca o stafie, dar foc de urita, si apoi neroada si gingava de zicea la mamaliga: minga, la lapte: neapta si toate vorbele le pocea si le schimonosea de nu se mai intelegeau. Ea sedea pe o cioaca de deal, intr-o darimatura de coliba de credeai ca acolo locuieste muma ciumelor, ori muma padurii.

La dinsa s-a gindit lotrul cind s-a fagaduit lui voda sa-i faca pe voie si la ea s-a si dus si i-a zis:

- Fa, napruio! a venit vremea sa te procopsesti si tu. Uite, ti-am adus haine cum nici pircalabita din sat nu are, si salba si cercei si margele. Spala-te bine, imbraca-te, gateste-te si diseara sa mergi la voda, sa intri in chilia lui, fara sa circnesti o vorba macar. De dimineata sa te scoli cu noaptea in cap si sa iesi ca sa nu te simta nici apele. Dara baga de seama bine, sa nu se destepte voda, ca nu e bine de tine. Vezi sa iesi binisor din chilie, sa nu simta voda, ca se supara foc pe tine si sa nu te vaza cineva. Baga de seama bine si tine minte: sa nu scoti vro vorba din tine inaintea lui voda, sa-l lasi in pacesa doarma cind vei iesi, ca de unde nu, unde iti stau picioarele iti va sta si capul.

si sa nu socotiti ca netoata s-a dat inapoi de la aceasta. Te-as! Ba dimpotriva; caci cine dracul se mai uita la o sluta si la o nelauta ca dinsa. Dara incamite cind stia ca o sa mearga la voda.

Netoata, netoata, dara la dichisit si la gatit vedeti d-voastra ii da si ei brinci inima. Toata ziulica se spala, se pieptana, se spilcui, se imbraca si se gati cum stiu si ea mai bine.

Seara, dupa amurg, pis! pis! in virful degetelor, se duse la casa unde sedea voda si intra in chilia lui pe unde ii spusese lotrul ca poate sa intre nevazuta de nimeni.

Cind s-a vazut napruia in chilia lui voda, ii parea ca salta de bucurie, ca nu mai atinge pamintul.

De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dara a doua zi de dimineata, cind vru sa iasa, nu stiu cum facu, ma rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frica, ca se lovi nu stiu de ce si din zgomotul ce se facu, se destepta voda, se scoala din pat, aprinde luminarea si cind colo, ce sa-i vaza ochii? O suta de holeri de ar fi fost inaintea lui, nu s-ar fi scirbit atit cit se scirbi de aceasta lepadatura a satului.

Se catrani voda de minie, se supara, racni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a facut, s-a facut. Ca sa-si scoata din capete insa, porunci slujitorului de lua pe biata gingava si-i dete de cheltuiala citeva bete bune, ca sa-si aduca aminte cit o trai ea ca a mas o noapte in chilia lui voda; iar pe lotru carele-si batuse joc de dinsul porunci de il lega de coada unui cal neinvatat si-i dete drumul. Calul se duse prin paduri, prin munti, prin bolovani de piatra si dus a fost pina in ziua de astazi cu lotru cu tot.

si mai domolindu-se voda din supararea sa, trimise de chema pe mos popa si pe batrinii satului. Ei daca venira le spuse visul ce a visat in noaptea aceea si-i intreba ca ce sa insemneze oare?

- Se facea, zise voda, ca ma primblam pe o pajiste verde, ca aveam in deget un inel cu o piatra scumpa de briliant si se facu ca preumblindu-ma asa, mi-a cazut piatra de la inel intr-o balega de vaca.

Toti cei de fata tacura milca, caci nici unul nu stiu sa tilcuiasca visul lui voda. si apoi stiau ei ca nu e de glumit cu voda.

Daca vazu voda ca nu poate scoate nici o vorba de la tarani, pleca si el intr-ale sale.

Dar povestea zicatoarei romanesti: pe nebun nici sa-l ocarasti, nici sa te ocarasca, ca te spune la lume.

Tocmai astfel fu si cu netoata din satul Podeni.

Macar ca scapase netunsa din mina lui voda, macar ca vergile loviturilor cu nuiele se cunosteau inca pe trupul ei, de a doua zi ea dete tirgului ca a dormit o noapte in chilia lui voda; la toti spunea cum si ce fel s-a dragostit cu voda toata noaptea.

Ridea lumea de nazbotiile ei, dara se infiora cind isi aducea aminte de patania lotrului si se minuna de povestea visului lui voda.

N-apuca sa se uite toate aceste nazdravanii si lumea incepu din nou sa vorbeasca ca neroada satului este greoaie. si asa era. Tutuita si gingava, in loc sa-si ascunza rusinea, ea se falea in vileag ca o sa faca un copil.

Mai risera ce mai risera oamenii, o huiduira inca citava vreme si apoi iarasi incepu sa se uite, ca toate lucrurile din lume. Pina sunt proaspete au cautare, iara daca se invechesc se pun la uitare. Cind, dupa noua luni, iarasi incepu lumea sa vorbeasca cum ca napruia din deal a nascut un pici de baiat, zdravan si sanatos.

Citiva bogatasi din sat, cari n-aveau copii, se crucira de asta si ziceau: "Cum dracu de da Dumnezeu odrasle la niste nebuni si cum de nu asculta rugaciunile atitor oameni cu dare de mina, cari sunt ahtiati dupa copii!"

Pasamite, ar fi vrut, vedeti d-voastra, sa ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sarac, nascut din flori; dara toti se temura si fugira ca de alta aia, sa nu-si bage in cird cu nebuna satului.

Copilul crescu cu turta de bogdaproste, cum se zice. Ma-sa ingriji de el, doara cu dorul de muma, cit despre trebuincioasele de toate zilele fura lasate in stirea Domnului, caci ea n-avea nici cit ii trebuia ei. Boiul lui cel virtos insa infrunta toate asprimile vremurilor si se facu maricel, cind mincat, cind nemincat, cind imbracat cu te mira ce zdreanta de pomana si cind in pielea goala ca mos Adam.

Daca se facu mai maricel, stii colea, codanel, sa poata a mi-ti face treaba, ma-sa il baga la stapin, cioban la oi.

si fiind cel mai mic dintre ciobani, in loc sa fie supus si ascultator, el era cel mai tantos din toti si nu vrea sa stie de nimeni. Facea fel de fel de nebunii, incit toti se luasera de ginduri cu dinsul. Toate ca toate, ciobanii ca toti ciobanii, dara un obicei il deosebea de ceilalti. El nu sedea niciodata jos pe pamint. Trebuia sa puie sub dinsul ceva: ori cite vro toala, sau sa gaseasca vro buturuga, vro galeata, cofa, sau orice ar fi fost, numai sa fie ceva. Firea lui il indemna sa nu seaza pe pamintul gol. Deh! Ce sa zici? saminta de domn imi era dumnealui.

intr-o zi baciul de la stina voia sa mulga o capra si ea nu sta. indrepteaza vorba catre piciul si-i zice:

- Pune mina, ma, d-o tine. si prinzind-o de late, el o tinu in loc. Stind el plecat asa ca s-o tie, nu-i venea bine. Vru sa seaza jos, dara nu ochi nimic p-aci pimprejur asa potrivit pe ce sa seaza. Atunci, odata intinde mina in capul unui firtat d-ai lui de la stina, ii ia caciula din cap, o puse jos si sezu pe dinsa. Nici ca mai trebuie sa va spui ca acela s-a miniat grozav, pentru asa ocara, sa-i ia el caciula sa i-o puie sub dinsul! si se repede asupra-i ca sa-i arate lui cine este el.

Ciobanul cel mic, cum vazu ce gind are firtatul, dete drumul caprei si mai iute decit ar putea cineva sa creaza pune mina pe o bita si culca la pamint pe ciobanul a carui caciula o luase ca sa seaza pe ea.

Ceilalti tovarasi se scoala ca sa vie intr-ajutorul celui ucis, iara ciobanasul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse si dus a fost de nu mai dete cu mina de dinsul nu stiu cita vreme.

Bag seama stia si el ca: fuga e rusinoasa, dar e sanatoasa.

Trecuse multa vreme. Nebuna satului cea urita ca o ciuma si gingava dase ortul popii de mult. Pomenirea ei si a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cind, intr-una din zile, se pomenira satenii cu un boier mare ca vine sa adune o seama de voinicei cu carii sa goneasca pe grecii din Fanar, ce se incuibasera in tara. Acesti greci pirjolea lumea aievea, de lasasera la degetul cel mic pe tilharii de codru. Boierul care veni in sat era inteles si cu alti boieri, carii si aceia isi adunau oamenii lor de prin alte parti pentru aceeasi treaba.

Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu stiti? Sa va spui eu, precum o spune satenii din Podeni la toti citi vor s-o stie. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedinteanu.

Cine era?

Iaca fiul netoatei, ce sedea odinioara intr-o cioaca de deal, intr-o coliba ce sta sa caza pe dinsa.

Cum a ajuns el asa?

Pasamite cind cu fuga lui de la tirla unde ucisese pe ciobanul cel cu caciula, nimerise la curtea domneasca si acolo ajunse boier mare dupa slujbele lui pentru tara.

Acolo vazuse si cunoscuse jafurile veneticilor asupra tarii si uneltirile lor cele prapaditoare pentru bietul taran.

Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului si cauta acum sa-si izbindeasca asupra protivnicului.

Iara bine ca s-a gasit p-atunci un lup care a pascut cu dor de inima oile romanesti cele asuprite!

Dara azi? Gasi-se-va oare cineva care sa mintuiasca turma cea cuvintatoare din gura atitor lupi, lifte adunate aici de prin toate colturile lumii?




Copilul netoatei


Aceasta pagina a fost accesata de 1016 ori.
{literal} {/literal}