Ispravnicul pocait

Ispravnicul pocait

de Petre Ispirescu


Spun, mare, sa fi fost in tara Romāneasca un domn oarecind, om drept, temator de Dumnezeu si nepartinitor.

Cind iesea la judecata, si iesea cam des, apoi judecata lui era judecata, nu gluma. Toata lumea raminea multumita de gasirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatir nu incapea. El asculta cu blindete pasurile fitecui. El imbuna pe toti. Ce sa va mai spui? El era adevarat parinte al celor buni.

Dara sa fereasca Dumnezeu sa fi prins el pe cineva cu rata in traista, ca era aspru foarte. Se facea leu-paraleu cind se ivea nedreptatea si asuprirea inaintea lui. Mindrului si celui nesocotit, ca si mincatorilor, nu le cauta de ce le e cojocul. ti-i trimitea la inchisoare, de ar fi fost de sapte palme in frunte, cind se dovedea vinovatia lor.

Din pricina aceasta ajunsese voda sa nu mai aiba ce judeca, caci unde se pomenea prin tara vrun om rau, nedreptatitor sau asupritor, si daca se afla cite vrunul, apoi era aratat cu degetul si vestea se ducea pina la urechile lui voda si era vai de maiculita care l-a facut pe el, cind auzea voda de unele ca acestea.

Totusi voda iesea la judecata la soroacele hotarite si asculta jeluirile poporului, cind avea ce jelui, si asculta pe toti, cu rabdare si cu ingaduinta.

Intr-una din zile se infatisa inainte-i o jupineasa si-i zise:

- Maria-ta, am un fecior, care ma cauta cind era acasa la mine sub ascultarea mea; dara acum, de cind este sub ascultarea mariei-tale, nu mai vrea sa stie de mine.

- Cum se poate asta? raspunse voda, posomorindu-se. si cum nu vrea sa stie de tine?

- Apoi iaca, maria-ta, raposatul barbatul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in corturile dreptilor, cind a parasit lumea asta pacatoasa, ne-a lasat o saca cu calul ei, adeca mestesugul cu care ne hranea pe mine si pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, baietandru, dupa moartea tata-sau, umbla el cu sacaua, in locul raposatului, si cu agoniseala lui puteam trai amindoi fara sa simtim lipsa si neaverea.

Dupa ce s-a mai marit, nu stiu ce i-a trasnit prin cap, ca s-a dus de s-a scris in oastea mariei-tale.

Este multa vreme de atunci si pina la un timp mai aflam cite ceva de dinsul; dara de cind cu razboiul din urma, ce ai avut cu paginul, n-am mai aflat nimic de dinsul, pina mai acum un an. il socoteam pierdut in razboi, sau ratacit, te mira pe unde, ca il plingeam pe toate cararile ca pe un pierit.

Auzind din zvon ca el s-ar afla bine din mila marieitale, ca l-ai fi pus intr-o slujba mare, ca sa-l rasplatesti pentru vrednicia si vitejia ce a aratat in acel razboi, am vindut si saca si cal, si m-am dus tocmai acolo unde era el in slujba, cu gind ca, fiind el acum tare si mare, sa pot minca si eu o piinisoara in curtea lui la vremea batrinetelor mele.

Dara ce sa vezi, maria-ta? Nici n-a voit sa se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvint ca nu ma cunoaste. si asa cu plingere vin a te ruga sa-mi dai copilul ce mi-ai luat.

- Cine este copilul tau, jupineasa?

- Ispravnicul din cutare judet, maria-ta.

- Du-te, jupineasa, la vataful de curte, sa te gazduiasca la curtea mea, pina va veni fiiul tau.

Si dind porunci grabnice ca sa cheme pe jupinul ispravnic la curte, voda isi cauta de alte trebi ale tarii.

Ispravnicul nu mai putu de bucurie cind priimi porunca domneasca. El socotea ca cine stie ce bunatate il asteapta, si se grabi sa vie numaidecit.

Pesemne ca nu i se batuse ochiul sting, nici nu-i tiuise urechea.

Infatisindu-se inaintea lui voda, acesta porunci sa vie si jupineasa.

Cind se vazu ispravnicul de fata cu muma-sa o sfecli de tot.

- Cunosti tu, ispravnice, pe femeia aceasta? intreba voda cu grai apasat.

Ispravnicul, care se facuse rosu ca un rac fiert, lasa nasul in jos si cu ochii in pamint, raspunse:

- Da, maria-ta.

- Cine este?

- Este muma-mea.

- Pai bine, ispravnice, nu ti-a fost frica de Dumnezeu si rusine de oameni sa o gonesti de la curtea ta? Au doara te rusinezi de teapa din care ai iesit? Au doara vei fi zicind ca acuma esti boier mare si te josoresti sa-ti hranesti pe muma care te-a nascut si te-a crescut pina te-a facut mare, pentru ca e o mojica?

si intorcindu-se catre jupineasa, muma ispravnicului, care sta smerita si cu miinile la piept, o intreba:

- Ce osinda socotesti d-ta, jupineasa, ca i se cade acestui fiiu nerecunoscator?

- Mila mariei-tale, doamne; eu nu cer osinda; eu doresc sa fiu pe linga fiiul meu, in curtea caruia sa maninc si eu o bucata de piine la batrinetele mele si sa aiba cine-mi inchide ochii la ceasul meu cel din urma.

- Eu gasesc cu cale sa-l dau jos la scara, doi slujitori sa-l tie si tu, jupineasa, sa-l basici cu nuielusa, cum faceai cind era el la casa ta si sub ascultarea ta, apoi sa umble cu sacaua, cum facea odinioara, ca sa te hraneasca.

- Cit a fost sub ascultarea mea, marite doamne, eu am stiut sa-l mustrez si sa-l fac sa mearga pe calea cea buna.

De cind insa a iesit de sub aripele mele si a intrat sub ocrotirea mariei-tale, nu mai este copil, sa fie mustrat ca copiii. Mai bine sa mi se usuce miinile decit sa le ridic asupra lui astazi cind este barbat si cruce de voinic. Mai bine sa muncesc eu pe la unii si pe la altii, decit sa mai umble el cu sacaua sa ma hraneasca. Nu m-o lasa pe mine Dumnezeu. El sa se veseleasca in bunurile cu care l-ai cinstit maria-ta dupa vrednicia lui, eu imi voi tirigai zilele ce mi-a mai ramas cum voi putea si fie mila Domnului si a mariei-tale preste noi amindoi!

Se induiosi voda pina intr-atita incit se zarira in ochii lui doua lacramioare, pe cari voda le tinea, ca sa nu pisteasca afara.

Atunci ispravnicul cel vinovat, ingenuchie dinaintea lui voda si zise:

- Gresit am fost, doamne, inaintea mariei-tale si inaintea mumei mele. Iertati-ma, va rog, cu lacrami fierbinti! N-am stiut sa pretuiesc ce fel de muma am avut. Acum vaz si eu ce muma dornica si cu minte am, muma ce ar fi vrednica sa aiba fiiu pe un boier mare, iara nu pe un nemernic ca mine. Ma fagaduiesc, maria-ta, sa iau pe muma-mea linga mine si sa o tiu numai in palme si in leagan de matase, cum se zice, cite zile va avea ea si cit mila mariei-tale le va revarsa asupra-ne. Sa o cinstesc ca pe o muma buna si sa nu ies din cuvintul ei.

Maria-sa voda nu-si mai putu tine lacramile si stergindu-se la ochi cu o naframa mai alba decit fulgul, zise:

- Asa sa fie cum ai zis tu, ispravnice. Saruta mina mume-tei si sa-ti tii cuvintul, precum ti-a fost vrednicia in ostire si atunci nu te voi scapa din vedere cit voi fi eu domn.

Si asa se facu, caci porunca lui voda era pravila pe vremea aceea.

Daramite azi, citi nemernici nu s-or fi gasind, cari, dupa ce ca parintii lor se sting cheltuindu-se, si ingrijesc de dinsii ca sa-i procopseasca, apoi, cind ajung si ei ceva, le intorc spatele, ii parasesc si-i lasa peritori de foame, tocmai cind sunt coplesiti de povara batrinetelor. Citi, zic, nu s-or gasi si astazi de aceia, cari ar fi mai vrednici sa umble cu sacaua de apa, decit sa stea cocotati cine stie unde si imbaierati de fumurile fuduliei celei necuviincioase.

(1886)




Ispravnicul pocait


Aceasta pagina a fost accesata de 972 ori.
{literal} {/literal}