Copilul cel istet
de Petre Ispirescu
Un om odata vaduvise. El nu avea pe lume nici al noualea neam. isi jeli nevasta ce-si jeli, dara vazu ca nu foloseste nimic cu jelirea. incepu a-si cauta de trebi.
Ajuns insa la caruntete, nu se putea impaca el cu singuratatea. Pasamite omul traise bine cu raposata, se ingaduisera si le mersese treaba inainte; traisera, cum am zice, cu pace si cu multumire.
Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeti dumneavoastra, n-avea omul cu ce sa se mingiie. Era singur cuc.
Il batea gindurile citeodata sa se insoare a doua oara. Nu-i venea insa bietului om sa-si uite nevrsta dintii; s-apoi nu stia peste ce pamint va da. Sta in cumpene. Sa zica da, ii era frica sa nu dea tccmai acum spre batrinete peste vro muierusca care sa-l joace giurgina. Sa zica ba, uritul singuratatii ii da ghes si nu-l lasa in pace. Asa o omul cind este invatat cu dichisul lui, cu rostul casei sole. si apoi vedea si el ca incepuse a i se cam risipi casa; deoarcce nu mai era intr-insa un al doilea sufletel de om macar.
Ce sa faca? Dupa ce se mai gindi si se mai razgindi, ce-i vine lui? Numai iaca isi ia inima in dinti, calca in gura lacomiei si hotaraste sa-si ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui ca asa ar fi mai bine. Nici pe raposata nevasta-sa, adeca, sa n-o puie la uitare, nici el sa nu ramiie singur.
Acum alta nevoie. Gura sa faca el sa-si aleaga un copil de suflet, si pe cine sa ia pe linga dinsul, el, care n-avea rude nici cit ai imbuca o data.
Statu la chibzuri.
Si puind degetul pe frunte, planui cit planui, apoi zise: „Ma voi scula miine de dimineata, voi umbla prin cetate, si Dumnezeu sa-mi scoata inainte fiinta pe care s-o iau de suflet“.
Planul fu bun. Dara ziua in care iesi omul sa-si gaseasca copil de suflet se brodi sa fie vineri.
Iesind omul din casa lui dis-de-dimineata, a doua zi cutreiera cetatea, si parca toti copiii intrara in pamint, ca nu intilni nici unul. Totusi, indoiala nu i se strecura in inima, caci, voind cu tot dinadinsul sa aiba cu dinsul macar un sufletel, se incumese de iesi afara din cetate si mergea iaca asa pe drumul cel mare, fara sa stie nici el unde se ducea. Se vede ca-l tragea ata la orinda lui. N-apuca sa mai faca vro doi-trei pasi, si dete peste un sarpe. Omul ii zise:
- Vrei tu, sarpe, sa fii copilul meu de suflet? Am de toate, si bani, sa-i maninci cu lingura.
- Mai e vorba? Cum sa nu voi, raspunse sarpele. Numai sa ne invoim.
- Da' cum pacatele sa nu ne invoim? Eu am fost insurat si m-am invoit cu nevasta ca si cu un frate.
- Bine. Eu nu cer mai mult, fara decit sa ma porti in circa.
- Atit numai? intreba biet omul. Daca este asa, tu esti fiiul meu de suflet.
Se invoira, si omul lua pe sarpe in circa. sarpele i se incolaci imprejurul gitului si se aseza acolo ca intr-un culcus.
Omul umbla cu gitul imbroborojit si nu facea nimic fara sa stie si sarpele. Mincarea unuia era si mincarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea si celalalt. Nimic nu facea unul fara altul.
Trecu multa vreme la mijloc. intelegerea dintre dinsii nu se strica niciodata. Vezi ca omul, ingaduitor precum firea il lasase pre dinsul, nu circnise nimic.
Dara pirdalnicele de batrinete, cind vin, aduc cu dinsele fel de fel de metehne.
Omul, imbatrinind, incepuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parca era pus in papainoage, ba inca si spinarea incepuse a i se aduce. Ce sa mai ocolim? Sa spunem drept pe sleau: iaca se cocosase de batrin, mai ales ca purta in spinare o sarcina pe care n-o mai putea duce, caci sarpele crescuse; se facuse magadau mare.
Omul, biet, incepuse a tinji. intr-una din zile, cuteza a zice:
- Mai sarpe, fatul meu, fie-ti mila de crescatorul tau si mai da-te si tu pe jos, ca, iata, m-a poticalit Dumnezeu cu batrinetele si nu te mai pot duce.
- Ba sa-ti muti gindul, tata. Asa ne-a fost invoiala si asa are sa fie pina vei intra in pamint.
Stia omul ca asa era, dara credea ca va gasi la sarpe mila de copil.
Mila de la copilul de suflet, ca umbra de maracini, povestea aluia.
Bietul om rabda in piele si mai purta in circa pe sarpe ce-l mai purta, si, vazind ca atita sarcina il dahulase de tot, mai ruga pe sarpe sa aiba mila de tata-sau si sa se mai dea pe jos.
As! pe dracul sa rogi? sarpele nu voi sa asculte nici rugaciune, nici nimic, si nici ca avu gind sa se clinteasca din loc.
Unii, altii, vazind trudele omului, il povatuira sa mearga la judecata. Omul asculta si trase pe sarpe la judecata. Cind se infatisara, omul isi spuse pasul. Judecatorii intrebara pe sarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, si sa mai slabeasca pe bietul unchias, sa se mai odihneasca si el.
- Cu dreptul, cu nedreptul, nu stiu eu; asa ne-a fost invoiala, raspunse sarpele.
- Asa este, batrinule? intrebara judecatorii.
- De, asta asa este, raspunse unchiasul, dara atunci cind am facut invoiala eram mai tinar si puteam sa duc sarcina. Eu acum nu cer sa stricam invoiala, ci sa aiba mila de neputintele mele, caci mi-e fiu de suflet, si dupa moartea mea tot al meu lui are sa-i ramiie.
- Mila la noi nu scrie, zise si sarpele. Eu stiu ca asa ne-a fost invoiala, si apoi, si asa, si altminteri, tot eu am sa-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.
- Daca asa v-a fost invoiala, batrinicule, raspunsera judecatorii, si daca fiul tau de suflet nu voieste sa aiba mila de tine, n-avem ce-ti face. Trebuie sa te tii de invoiala.
Bietul om iesi de la judecatorie cu lacramile in ochi si fara de nici o usurare la greutatile sarcinei ce ducea.
Si asa, cu sufletul plin de obida, abia tirindu-si trupul, mergea pe ginduri si cugeta ca aceasta are sa-l rapuie si ca nu va putea sa traiasca zilele cite i-a fost dat de la Dumnezeu.
Cind, trecind pe la un maidan unde era o multime dei copii, ii auzi ca se jucau d-a imparatii. Ridica capul, se uita si vazu pe copilul pe care ceilalti copii il alesera imparat, vazu, zic, pe imparatul copiilor ca iesise la judecata. imparatul sedea pe un bustean mare, sfetnicii lui, toti cu toiege in miini, imprejurul lui. Dinainte-i doi vinovati, legati cobza cu miinile la spate, erau inconjurati de ostasimea copilareasca, toti cu ciomege in miini.
Ce-i dete omului in gind, ca numai se apropie si el de imparatul copiilor si zice:
- Imparate, am venit si eu sa-mi faci o judecata.
- Spune, tatisorule, ce pas ai?
- Sa vezi dumneata, imparate: ramiind vaduv, mi se urise cu singuratatea, si am gasit cu cale sa-mi iau un copil de suflet, caruia sa-i ramiie tot avutul meu dupa moartea mea. si neavind nici neam de ruda, am iesit sa caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu in cale, ca sa-l fac copil de suflet. Am gasit pe acest sarpe, cu care m-am invoit sa-l port in circa. Eram mai tinar atunci; acum el a mai crescut si greutatea lui m-a girbovit pina intr-atit, incit abia imi mai tirasc pe pamint ale pacate. Eu il rog sa se mai dea jos, sa mai am nitel ragaz, sa mai rasuflu si eu, iar el nu vrea.
Sarpele voi sa raspunza si el, dara imparatul ii taie pofta de vorba. El zise:
- Este o necuviinta de cele mai mari ca sa raspunzi inaintea judecatoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu stii tu, sarpe, ca impricinatii, cind se infatiseaza inaintea imparatului la judecata, trebuie sa stea jos la pamint?
Sarpele vazu el ca n-are incotro. Se descolaci de pe linga gitul omului, se dete jos la pamint si de acolo raspunse:
- Imparate, omul acesta, adevarat asa este, ca m-a luat copil de suflet. Dara invoiala ne-a fost sa ma poarte in circa. Ori m-oi da jos din circa lui, ori nu, tot eu am sa fiu clironomul lui. Eu ma tiu de invoiala. Asa este cu dreptul. invoiala este sfinta.
- Copilul care n-are mila de parintii lui nu este vrednic sa vaza lumina soarelui, zise imparatul. Pe el, baieti, de mi-l faceti harta-parta!
Atita trebui. Porunca imparatului se si puse in lucrare. si unde mi se repezira ostasii si dregatorii cei mici, toti cu totul, la sarpe, si unde mi-i detera la bite si la toiege d-alea tepenele, de mi-i strivi capul, numai cit ai zice mei.
Si de unde batrinul se intorcea cu lacramile in ochi de la judecata maturilor, acum se intorcea vesel la casa lui, ca scapase de nevoia ce cazuse pe dinsul. Judecata unui copil il mintuise.
(1886)
Copilul cel istet
Aceasta pagina a fost accesata de 15860 ori.
