Midas
de Petre Ispirescu
Duhul lui Baccus Silenu. Undele riului Pantol. Teroare panica. Urechile lui Midas.
A fost odata un imparat, in vremea veche, pre nume Midas, carele a domnit in tara frigienilor. intr-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar niste furnici venira si-i pusera pre gura citeva boabe de griu. Tat-sau, cum auzi de una ca asta, alerga pre la filozofi, pre la vraci si pre la cititorii de stele, de le spuse intimplarea cea minunata.
Acestia raspunsera toti intr-un grai ca copilul are sa ajunga odata, odata, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se si implini.
Dupa ce crescu, si se facu flacaiandru, se urca pe scaunul imparatiei.
Pre vremea aceea Baccus, zeul vinului si al betivilor, umbla de cutreiera lumea, invatind si pre bun si pre rau cum sa praseasca si sa lucreze vita, adeca mai pre sleau, invatind pre oameni sa inchiza ochii cind vor vedea apa, ca una ce nici in opinci nu e buna.
Caci, sa vedeti d-voastra, dragii mosului nepotei si nepotele, oamenii p-atunci dadeau in gropi de prosti ce erau; pina si a tucsui sau a trage la mustata, cum se zice, tot un zeu trebui sa-i invete. Acest Baccus era un betiv de cei mari, asa cum i-am zice noi astazi staroste al betivilor. Nu era ziulica lasata de la Dumnezeu in care sa fie si el treaz. intr-o betie o ducea.
De la dinsul a ramas vorba de se zice astazi: acest om este cu duhul lui Baccus intr-insul, celui ce noi ii zicem pre limba noastra: a luat purceaua de coada; este candriu; si-a incalzit maseaua; este turlac; a luat luleaua neamtului, si cind este mai matosit, adaogam: cu zale cu lot; iara cind voim sa vorbim si noi mai suptii el, de! zicem: este dupa prinz.
si, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pre linga dinsul tot prieteni de teapa lui. Printre acestia unul, pre nume Silenu, era trup si suflet cu dinsul, caci se intreceau care de care sa dovedeasca pre celalalt la bautura.
Acesta era si mascariciul lui Baccus; si nimeni nu scapa, fara sa-i atirne de coada acest Silenu cite vrun ponos. Ridea si de bun si de rau, si pe toti ii lua in zeflemea. Era, mare, acest Silenu gras si gros ca un butoi, adeca, cum i-am zice noi astazi: dop de saca; fata lui, fata sfeclei, nasul ca un ardei rosu. De pre fata se cunostea ca era betiv imparatesc, cum zicem noi unui astfel de om, caruia carturarii ii zic: este un Silenu.
Mascariciul lui Baccus, tot rizind de unii si de altii, ajungea de se facea si insusi de ris cind se adapa mai de prisos cu apa de sapa cea placuta a stapinului sau. intr-o zi, bind mai fara cumpat, adica bagind intr-insul duh d-al lui Baccus pre cit nu putea sa duca, si ajungindu-l vinul, se imbata pina intr-atit, incit nu mai stia daca fata este ori baiat, si ratacindu-se prin gradina imparatului Midas, cazu gramada intr-un unghi si amorti acolo.
Oamenii imparatului dind peste dinsul, il impodobira cu flori ca pe-o brezaie si asa il aduse domnului lor, cu gind ca acesta sa faca haz de el. imparatul cum mi-l vazu, mi-l cunoscu, ca unul ce si dinsul se dase in partea lui Baccus stapinul lui Silenu. il puse, deci, intr-un pat curat pina se trezi, si dezmeticindu-se, il opri la curtea lui noua zile si tot atitea nopti, in care mi-l omeni si mi-l ospata ca pe nu stiu cine, apoi il trimise la Baccus. Zeul betivilor nu mai putu de bucurie cind isi vazu mascariciul viu nevatamat. Pentru aceasta trimise vorba lui Midas ca a facut o fapta ce trebuie rasplatita, si asa ii zise sa-i ceara ori ce ii va pofti inima, si i se va face pre voie.
imparatul, lacom de avutie precum firea il lasase, ceru de la zeu sa-i dea darul ca pe ce o pune mina, aur sa se faca.
"Sa ti se implineasca voia”, raspunse Baccus.
si in adevar ca pe ce punea mina Midas imparat, numai aur se facea. P-aci, p-aci era sa se piarza de bucurie cind vazu el ca toate lucrurile de care se atinge, se schimba in aur. Numaidecit hainele de pe dinsul, patul, asternutul, paretii caselor, armele si toate lucrurile, pina si florile pe care puse mina se facura de aur.
inota, cum se zice, numai in aur. si asa, vesel, vesel, merse la timpul prinzului la masa. Cind, ce sa vedeti d-voastra? Piinea, pe care puse el mina sa o duca la gura, se facu aur. Cerca sa ia din bucate, dara si ele se facura aur. Se intinse ca sa ia un pahar sa-si stropeasca nitel maseaua, dara el, cu vin cu tot, se facu numai de aur. Tocmai acum imi veni si d-lui de acasa, si pricepu ca nesocotita fu a lui cerere.
Se scula de la masa flamind. La cina, pati ca si la prinz. A doua zi tot asa. in cele din urma, se vazu amenintat sa piara de foame. Ce sa faca el? Dupa ce mai gindi ce se mai gindi, si de teama sa nu dea ortul popii, se duse intr-un suflet la Baccus, pociltit de foame, cu matele chioraind si cu burta lihnita, si-l ruga ca sa faca bine sa-si ia darul inapoi. Baccus si Silenu risera de prostia imparatului Midas, si-l trimisera sa se scalde in riul Pactol. Midas facu precum ii zise Baccus, si se curata de pacatul ce dase preste dinsul; dara nisipul acelui riu ramase aurit. si d-atunci procopsitii si carturarii, cind vor sa arate pre cite cineva preste care a dat vrun noroc orb, zic: a dat preste cutare undele riului Pactol. Noi insa, cind voim sa aratam pe un asemenea om, zicem pre limba noastra cea groasa, dara sanatoasa: a dat o tifla preste cutare, si e putred de bogat; ori a dat cu miinile in foc.
Dupa aceasta Midas imparat se dete la tot felul de desmierdari. Bogatii insemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i lipsea, grijile nu-i tulbura linistea; ce-i pasa lui de cei sirimani si nevoiasi!
Razbatea muntii si codrii, cimpiile si padurile, si intr-un hai, hui, o ducea.
Umblind el razna, de trebile imparatiei, incoace si incolo, se cunoscu cu Pan, un zeu padurean si se facu trup si suflet cu dinsul.
Acest Pan era un ciuruc de zeu ce traia prin paduri. El era om pina in briu, iara de la briu in jos cu picioare de capra. Pe cap avea niste cornite, si barba lui era ca de tap. Petrecerea lui cea mai placuta era sa sperie lumea prin paduri.
Midas imparat viind odata de dimineata sa-si intilneasca prietenul, Pan se ascunsese dupa un tufis. Midas il striga din toate puterile lui. Pan tacea milca. Apropiindu-se Midas de tufis, fara nici o grija, Pan odata iesi, fara de veste, de dupa tufis, se napusti asupra lui Midas imparat cu un racnet surd si scurt. Atita se sperie Midas imparat, incit din aceea, dupa ce ca era cam tontolete, ramase si zanatec. De la aceasta intimplare si de la o alta ce savirsi martafoiul de Pan, acest zeu al padurilor, speriind o seama de ostire, tot oameni de-ai lui teaca, ce dara dosul, de aci au luat procopsitii si carturarii mai dincoa, de zic cind vor sa arate pe niste oameni ce se sperie de nimic, cum face calul, si o iau la sanatoasa, ca a intrat intr-insii o teroare panica, ca sint cuprinsi de o teroare panica. Noi, pre limba noastra a batrineasca, la asemenea intimplare, zicem: a dat strechea intr-insii.
Midas imparat umbla scum cam capiu. Zanatic din sperietura si cam prostanac din nascare, tot ce facea ii iesea d-andoaselea. inhaitat cu Pan. il tot auzise cintind din nai (muscalagiu), si ii cazuse tronc la inima cintccul lui.
Acum alta nevoie! Fiind prieten cu doi pricopsiti de zei, ii intrase fumurile in cap ca ar fi ceva de dinsul. intre altele, prostul dracului! i se naluci ca el ar fi cunoscator mare in ale cintrcelrr.
Din pricina aceasta, ascultati ce i s-a intimplat: lichiaoa de Pan, codiriasul zeilor, se furlandisea si se lauda in toate partile ca el ar cinta mai frumos decit capatenia capateniilor de cintareti, Apolon, carele mi-ti tragea din lira de te adormea. si de cite ori intilnea pe Apolon. de atitea ori se tinea dupa dinsul si-l tragea de mineca chemindu-l la intrecere. Apolon nici ca-l baga in seama; dar viindu-i cu greata de atita cutezare, vru in cele din urma sa-i taie de unghisoara si sa-i arate ca nu-si cunoaste lungul nasului; se hotari, deci, sa se ia la intrecere, ca sa scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Priimi chiar sa le fie judecator infumuratul de Midas imparat, pre carele il alesese Pan. si asa, incepu Apolon a-si instruna lira si cinta vro doua cintece de pare ca se induiosise pina si lemnele si pietrele: asa de mingiios ce cinta!
incepu si Pan cu naiul sau, isi puse si el toate puterile; dara tipa din nai asa de tare, incit trebuia sa-ti pui miinile la urechi, daca voiai sa nu te asurzeasca si sa-ti tiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul de zeu, niste tiuituri din naiul lui de zgiria si sfredelea auzul.
Dupa ce sfirsira, Midas imparat se gindi nitel, pironi ochii in pamint ca si cum ar pune in cumpana maiestriile aminduror zeilor la cintare. si ridicindu-si capul, raspunse cu trufie ca Pan cintase mai frumos; si astfel infrunta pe Apolon. Pan, cind auzi, incepu a salta si a juca de bucurie, de nu-l mai incapea locul.
Atunci Apolon zise: "Urechile ce au ascultat la cintarile noastre spre a le judeca, nu pot fi de om, ci de vrun dobitoc nataflet. De asin dara sa se faca urechile lui Midas imparat!”
si cum zise el, asa si se facu.
Cind ajunse acasa Midas imparat simti ceva ca-l cam ingreuiaza pre linga timple si falci, puse mina de se pipai, si ce socotiti ca mi-ti gasi? O pereche de urechi cit ale unui magar d-ai batrini, si mai mari inca. Se duse de se uita intr-o fintina si ce vazu, se spaiminta.
Acu e acu. Ce sa se faca el cu asa urechi mari? Caci, de! imparat era el, nu altceva. si stiti d-voastra, dragii mosului, cit plateste mintea unor imparati. Prostanac, prostanac, dara tot ii venea cu rusine sa se arate cu coscogeamite urechi inaintea gloatelor.
Puse deci de-i facu un fel de caciula turcaneasca, o impodobi cu aur, de care avea mult, si cu margaritare; isi vira urechile intr-insa cind o punea in cap si o potrivea asa de bine, incit nu se baga de seama cusurul ce avea, si astfel iesea in lume.
Nimeni nu stia de aceasta, caci n-avea cum. Numai barbierul sau ii zari odata urechile cind il radea, si cum le vazu, ramase inmarmurit. Midas imparat il amerinta ca unde ii stau talpele ii va sta si capul daca va cricni o vorba macar catre cineva, care sa-i dea in vileag cusurul.
Ba inca il puse de se si jura, pe ce avea el mai sfint, ca va tine in sine taina aceasta.
Se vede insa ca si p-atunci barbierii erau ca si cei din ziua de astazi, flecari, vorbareti si usori de gura, parc-ar fi mincat numai la picioare de gaina. Te uiti la dinsii ca le turuie gura, spunind si verzi si uscate, numai sa se afle in vorba, de! si nea Ion ca si el e om.
Barbierul lui Midas imparat tinu o saptamina, tinu doua, ba mai tinu inca una; si sa turbeze omul ca nu putea spune nimanui ce vazuse el! Avea, biet, mincarime de limba; dara ii era frica de cap, ca sa dea pe fata taina. Se mai tinu el; dara, as! riia, riia! parca-i da cineva brinci sa scoata din gura vorba ce-i sta pe limba. Nu putea nici noaptea sa doarma, cum de sa stie el ceva si sa n-o dea tirgului.
in cele mai de pre urma, de teama sa nu-l ia gura pe dinainte sa scape vro vorba si sa-si piarza si capul, se duse si el la marginea unui elesteu, sapa o gropita, se pleca pina isi atinse buzele de marginea gropitei si striga acolo infundat: "imparatul Midas are urechi de magar!" isi scoase de la inima, bietul om, focul ce il mistuia cumplit, si mai rasufla si el; apoi astupa gropita bine, si se duse acasa usurat.
Dupa citva timp locul de linga elesteu, unde barbierul facuse ce zisei mai sus, umplindu-se cu apa, facu sa creasca din acea gropita niste trestie si niste rogoz mai frumos decit pretutindeni; numai un cusur avea: cind batea vintul, fisiitura trestiei si a rogozului, pe oricine ar fi voit sa asculte, facea sa auza soptind aceste vorbe: "Midas, imparatul Midas are urechi de magar!"
Mergea lumea dupa lume sa asculte minunea aceea. si din om in om se dete sfoara in tara de cusurul ce avea imparatul.
Cind afla Midas imparat de minunea aceea, precum ca si toate gloatele stia ceea ce voia el sa ramiie ascuns, pina intr-atita se rusina, incit nu mai voi sa traiasca in mijlocul unor fiinte ce afla tainele imparatului pina si de la trestii; adeca nu voi sa mai stie si altii ponosul ce purta el pe buna dreptate.
Spun ca spre a-si curma zilele, Midas imparat bau o pirnaie de singe de taur. si atit ii fu de ajuns ca sa inchiza ochii si sa nu mai fia intre vii; adica dete ortul popii.
Vedeti d-voastra zanatic, zanatic, dara la dracii il taia capul.
si d-atunci a ramas vorba pe care carturarii o pun in spinarea cite unuia ce vrea sa faca si el vro fapta prin care sa amageasca o lume; dara nu izbuteste, fiindca nu sunt dibaci intru a-si ascunde cugetul; d-atunci, zic, a ramas de se arunca in spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poarta urechile lui Midas. Noi insa pre limba noastra cea fara ocoleli, le zicem pe sleau: bobleti, sireti prosti, seci ori vaci incaltate.
(1879)
Midas
Aceasta pagina a fost accesata de 28377 ori.
