Porcul cel fermecat
de Petre Ispirescu
A fost odata un imparat si avea trei fete. si fiind a merge la batalie, isi chema fetele si le zise:
– Iaca, dragele mele, sunt silit sa merg la razboi. Vrajmasul s-a sculat cu oaste mare asupra noastra. Cu mare durere ma despart de voi. in lipsa mea bagati de seama sa fiti cu minte, sa va purtati bine si sa ingrijiti de trebile casei. Aveti voie sa va preimblati prin gradina, sa intrati prin toate camarile casei: numai in camara din fund, din coltul din dreapta, sa nu intrati, ca nu va fi bine de voi.
– Fii pe pace, tata, raspunsera ele. Niciodata n-am iesit din cuvantul dumitale. Du-te fara grija, si Dumnezeu sa-ti dea o izbanda stralucita.
Toate fiind gata de pornire, imparatul le dete cheile de la toate camarile, mai aducandu-le aminte inca o data povetele ce le deduse, si-si lua ziua buna de la ele.
Fetele imparatului, cu lacramile in ochi, ii sarutara mana, ii poftira biruinta; iar cea mai mare din ele priimi cheile din mana imparatului.
Nu se stia ce sa se faca, de mahnire si de urat, fetele, cand se vazura singure. Apoi, ca sa le treaca de urat, hotarara ca o parte din zi sa lucreze, o parte sa citeasca si o parte sa se plimbe prin gradina. Asa facura si le mergea bine.
Vicleanul pizmuia pacea fetelor si-si vari coada.
– Surioarele mele, zise fata cea mare, catu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cateva zile de cand ne aflam singure, n-a mai ramas nici un colt de gradina pe unde sa nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate camarile palatului tatalui nostru, si am vazut cat sunt de frumos si bogat impodobite; de ce sa nu intram si in camara aceea, in care ne-a oprit tatal nostru de a intra?
– Vai de mine, lelita, zise cea mai mica, ma mir cum ti-a dat in gand una ca aceasta, ca sa ne indemni dumneata sa calcam porunca tatalui nostru. Cand tata a zis sa nu intram acolo, trebuie sa fi stiut el ce a zis si pentru ce a zis sa facem asa.
– Ca doara nu s-o face gaura in cer d-om intra, zise cea mijlocie. Ca doara n-or fi niscaiva zmei sa ne manance, ori alte lighioane. s-apoi de unde o sa stie tata daca noi am intrat au ba?
Tot vorbind si indemnandu-se, ajunsera tocmai pe dinaintea acelei camari; cea mai mare din surori, care era pastratoarea cheilor, baga cheia in broasca usei si, intorcand-o nitel, scart! usa se deschise.
Fetele intrara.
Cand colo, ce sa vaza? Casa n-avea nici o podoaba; dara in mijloc era o masa o masa mare cu un covor scump pe dansa, si deasupra o carte mare deschisa.
Fetele, nerabdatoare, voira a sti ce zicea in cartea aceea. si cea mare inainta si iata ce ceti:
"Pe fata cea mare a acestui imparat are s-o ia un fiu de imparat de la rasarit."
Merse si cea mijlocie si, intorcand foaia, ceti si ea:
"Pe fata cea mijlocie a acestui imparat are s-o ia un fiu de imparat de la apus".
Rasera fetele si se veselira, hihotind si glumind intre ele. Fata cea mica insa nu voia sa se duca.
Cele mai mari nu o lasara in pace, ci, cu voie, fara voie, o aduse si pe dansa langa masa, si cam cu indoiala intoarse si ea foaia si ceti:
"Pe fata cea mica a acestui imparat are s-o ia de sotie un porc".
Trasnetul din cer de ar fi cazut, nu i-ar fi facut mai mult rau ca ceea ce i-a facut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era sa moara de mahnire. si daca n-o tineau surorile, isi si spargea capul cazand.
Dupa ce se dezmetici din lesinul ce-i venise de inima rea, incepura s-o mangaie surorile.
– Ce! ii zisera, mai crezi si tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fata de imparat sa se marite dupa un porc?
– Ce copila esti! ii zise cealalta, dara tata n-are destula ostire sa te scape, chiar cand s-ar intampla sa vie sa te ceara un dobitoc asa de scarbos?
Fata cea mica a imparatului ar fi voit sa se induplece a crede cele ce ii spuneau surorile; dara n-o lasa inima. Gandul ei era mereu la cartea care spuse ca norocul celorlalte surori era sa fie asa de frumos si numai ei ii spusese ca o sa i se intample ceea ce nu se mai auzise pana atunci pe lume. si apoi o rodea la ficati calcarea poruncii tatalui lor.
Ea incepu a lancezi. si numai in cateva zile asa se schimbase, incat nu o mai cunosteai; din rumena si vesela ce era, ajunsese de se ofilise si nu-i mai intra nimeni in voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin gradina, d-a culege flori ca sa le puie la cap si d-a canta cu toatele cand erau la furca, ori la cusatura.
intre acestea, tatal fetelor, imparatul, facuse o izbanda cum nu se astepta, biruind si gonind pe vrajmas. si fiindca gandul ii era la fiicele sale, facu ce facu si se intoarse mai curand acasa. Lumea dupa lume iesise intru intampinarea lui, cu buciume, cu tobe si cu surle, inveselindu-se ca imparatul se intorcea biruitor.
Cum ajunse, pana a nu merge acasa, imparatul dete lauda Domnului ca-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i infranse. Apoi, mergand acasa, fiicele ii iesira inainte. Bucuria lui crescu cand vazu ca fetele ii erau sanatoase. Fata cea mica se feri cat putu a nu se arata trista.
Cu toate astea, nu dupa mult timp, imparatul baga de seama ca fie-sa cea mica din ce in ce slabea si se posomora. indata ii trecu un fier ars prin inima, gandindu-se ca poate i-au calcat porunca. si de unde sa nu fie asa?!
Ca sa se incredinteze, isi chema fetele, le intreba, poruncindu-le sa-i spuie drept.
Ele marturisira. Se ferira insa d-a spune care din ele fusese indemnatoarea.
Cum auzi imparatul una ca aceasta se tanguia in sine cu amar, si cat p-aci era sa-l biruie mahnirea. isi tinu insa firea si cauta a-si mangaia fata care vedea ca se pierde. Ce s-a facut, s-a facut; vazu el ca o mie de vorbe un ban nu face.
incepuse a se cam uita intamplarea aceasta, cand, intr-o zi, se infatise la imparatul fiul unui imparat de la rasarit si-i ceru de sotie pe fata cea mai mare. imparatul i-o dete cu multumire. Facura nunta infricosata si peste trei zile o petrecu cu cinste mare pana la otar. Peste putin, asa facu si cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de imparat de la apus.
Cu cat vedea ca se implinesc intocmai cele scrise in cartea ce citise, cu atata fata imparatului se intrista si mai mult. Ea nu mai voia sa manance, nu se mai gatea, nu mai iesea la plimbare; voia sa se lase sa moara mai bine, decat sa ajunga de batjocura lumii. Dara imparatul nu-i da ragaz sa puie in lucrare o fapta asa de nelegiuita, ci o mangaia cu fel de fel de povete.
Mai trecu ce mai trecu si iata, mare, ca intr-o zi imparatul se pomeneste cu un porc mare ca intra in palatul lui si-i zice:
– Sanatate tie, imparate; sa fii rumen si voios ca rasaritul soarelui intr-o zi senina!
– Bine ai venit sanatos, prietene. Dar ce vant te aduce pe la noi?
– Am venit in petit, raspunse porcul.
Se mira imparatul cand auzi de la porc asa vorbe frumoase si indata isi dete cu parerea ca aci nu putea sa fie lucru curat. Ar fi voit s-o carmeasca imparatul spre a nu-i da fata de sotie; dara dupa ce auzi ca curtea si ulitile geme de porci, care venise cu petitorul, n-avu incotro si-i fagadui. Porcul nu se lasa numai pe fagaduiala, ci intra in vorba si se hotari ca nunta sa se faca peste o saptamana. Numai dupa ce priimi cuvant bun de la imparatul, porcul pleca.
Pana una alta, imparatul isi povatui fata sa se supuie ursitei, daca asa a voit Dumnezeu. Apoi ii zise:
– Fata mea, cuvintele si purtarea cea inteleapta a acestui porc nu este de dobitoc; o data cu capul nu crez eu ca el sa se fi nascut porc. Trebuie sa fie vreo fermecatorie sau vreo alta dracie aci. insa tu sa fii ascultatoare, sa nu iesi din cuvantul lui; caci Dumnezeu nu te va lasa sa te chinuiesti mult timp.
– Daca dumneata, tata, gasesti cu cale asa, raspunse fata, te ascult si-mi pui nadejdea in Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Asa mi-a fost tristea; vaz eu ca n-am incotro.
intre acestea sosi si ziua nuntii. Cununia se facu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu sotia sa intr-o caruta imparateasca, porni la dansul acasa.
Pe drum trebuia sa treaca pe langa un noroi mare; porcul porunci sa stea caruta; se dete jos si se tavali in noroi, pana se facu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei sa-l sarute. Biata fata, ce sa faca? Scoase batista, il sterse nitel la bot si-l saruta, gandindu-se sa asculte povetile tatalui sau.
Cand ajunsera acasa la porc, care era intr-o padure mare, se si insera. sezura nitel de se odihnira de drum, cinara impreuna si se culcara. Peste noapte, fata imparatului simti ca langa ea era un om, iara nu un porc. Se mira. insa isi aduse aminte de cuvintele tatane-sau si incepu a mai insufleti, plina de nadejde in ajutorul lui Dumnezeu.
Porcul seara se dezbraca de pielea de porc, fara sa simta fata, si dimineata, pana a nu se destepta ea, el iara se imbraca cu dansa.
Trecu o noapte, trecura doua, trecura mai multe nopti si fata nu se putea domiri cum se face de barbatu-sau ziua este porc si noaptea om. Pasamite el era fermecat, vrajit sa fie asa.
Mai tarziu incepu a prinde dragoste de dansul, cand simti rodurile casatoriei; atat numai se mahnea ca nu stia ce o sa dea lumii peste cateva luni. Cand, intr-o zi, vazu trecand pe acolo o baba cloanta vrajitoare.
Ea, care nu vazuse oameni de atata mare de timp, era jinduita, si o chema sa mai vorbeasca cu dansa cate ceva. Vrajitoarea ii spuse ca stie sa ghiceasca, sa dea leacuri si cate nagode toate.
– Asa sa traiesti, batranico, ia spune-mi, d-a minune ce are barbatu-meu de este ziua porc si noaptea, cand doarme langa mine, il simt ca este om?
– Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram sa ti-o spui eu mai inainte, caci nu de surda sunt ghicitoare. Sa-ti dea mamulica leacuri cari sa-i taie farmecele.
– Da-mi zau, mamusoara, si ti-oi plati cat mi-i cere, ca mi s-a urat cu el asa.
- tine icea, puisorul mamei, ata aceasta. Sa nu stie el de dansa, ca n-are leac. Sa te scoli cand doarme el, binisor, si sa i-o legi de piciorul stang, cat se poate de strans, si sa vezi, draga babii, ca dimineata ramane om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de platita cand voi afla ca o sa scapi de asa urgie. Mi se rupe, uite, baierile inimii de mila pentru dumneata, bobocelul mamei, si ma caiesc, ma caiesc, cum de sa nu aflu mai dinainte, ca sa-ti viu intru ajutor.
Dupa ce pleca zgripturoaica de vrajitoare, fata de imparat ascunse cu ingrijire ata; iara peste noapte se scula binisor, incat sa n-o simta nici maiastrele, si, cu inima tacainda, lega ata de piciorul barbatului sau. Cand sa stranga nodul, pac! se rupse ata, caci era putreda.
Desteptandu-se, barbatul speriat ii zise:
– Ce-ai facut, nenorocito! Mai aveam trei zile, si scapam de spurcatele astea de vraji; acum cine stie cat voi mai avea sa port aceasta scarboasa piele de dobitoc. si numai atunci vei da mana cu mine, cand vei rupe trei perechi de opinci de fier si cand vei toci un toiag de otel, cautandu-ma, ca eu ma duc.
Zise sa se facu nevazut.
Sarmana fata de imparat, cand se vazu singura cuc, unde incepu a plange si a se boci, de ti se rupea inima. Blestema cu foc si para pe afurisita de ghicitoare. Dara toate in zadar. Daca vazu ca n-o scoate la capatai cu tanguirea, se scula si pleca incotro va duce-o mila Domnului si dorul barbatului.
Ajungand intr-o cetate, porunci de-i facu trei perechi de opinci de fier si un toiag de otel, se gati de drum si se porni in calatorie, spre a-si gasi barbatul.
Se duse, se duse, peste noua mari, peste noua tari, trecu prin niste paduri mari cu bustenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei rasturnati si, de cate ori cadea, de atatea ori se si scula; ramurile copacilor o izbeau peste fata, crangurile ii zgariase mainile, si ea tot inainta, mergea, si indarat nu se uita. Cand, obosita de drum si de sarcina, abatuta de mahnire si cu nadejdea in inima, ajunse la o casuta.
Pasamite acolo sedea santa Luna.
Batu la portita, se ruga sa o lase inauntru sa se odihneasca nitel, mai cu seama ca ii si abatuse sa faca.
Muma santei Lune avu mila de dansa si de suferintele sale; o priimi dara inauntru si o ingriji. Apoi o intreba:
– Cum se poate ca un om de pe alte taramuri sa razbeasca pana aci?
Biata fata de imparat isi povesti atunci toate intamplarile si sfarsi zicand:
– Multumesc mai intai lui Dumnezeu ca mi-a indreptat pasii catre acest loc, si al doilea dumitale, ca nu m-ai lasat sa pier la ceasul nasterii. Acum te mai rog sa-mi spui, nu care cumva santa Luna, fiica dumitale, stie pe unde s-ar afla barbatul meu?
– Nu poate sa stie, draga mea, ii raspunse muma santei Lune, dar du-te incolo, spre rasarit, pana vei ajunge la santul Soare; poate el sa stie ceva.
ii dete sa manance o gaina fripta si ii zise sa bage de seama sa nu piarza nici un oscior, ca-i va fi de mare trebuinta.
Dupa ce mai multumi inca o data de buna gazduire si de povetele cele folositoare si dupa ce lepada o pereche de opinci care se sparsese, incalta altele, puse oscioarele gainei intr-o legatura, lua in brate copilasul si toiagul in mana si o porni iarasi la drum.
Merse, merse, prin niste campii numai de nisip; asa de greu era drumul, incat facea doi pasi inainte si unul inapoi; se lupta, se lupta si scapa de asta campie, apoi trecu prin niste munti nalti, coltorosi si scorborosi; sarea din bolovan in bolovan si din colt in colt. Cand ajungea pe cate un piept de munte ses, i se parea ca apuca pe Dumnezeu de un picior; si dupa ce se odihnea cate nitel, iar o lua la drum, si tot inainte mergea. Glodurile, coltii de munte, care erau tot de cremene, atat ii zgariase picioarele, genunchii si coatele, incat erau numai sange; caci trebuie sa va spun ca muntii erau nalti, incat intreceau norii, si pe unde nu erau prapastii peste care trebuia sa sara, nu putea merge altfel decat suindu-se pe branci si ajutandu-se cu toiagul.
in cele de pe urma, statuta de osteneala, ajunse la niste palaturi.
Acolo sedea Soarele.
Batu la poarta si se ruga sa o primeasca. Muma Soarelui o priimi si se mira cand vazu om de pe alte taramuri pe acolo si planse de mila ei, cand ii povesti intamplarile. Apoi, dupa ce-i fagadui ca va intreba pe fiu-sau despre barbatul ei o ascunse in pivnita, ca sa n-o simta Soarele cand o veni acasa, ca seara se intoarce totdauna suparat.
A doua zi afla fata de imparat ca era s-o pata, fiindca Soarele cam mirosise a om de pe alta lume. Dar muma-sa il linisti cu vorbe bune, zicandu-i ca sunt pareri.
Fiica de imparat prinse curagi cand vazu cu cata bunatate este priimita si intreba:
– Bine, frate draga, cum se poate ca Soarele sa fie suparat, el care este atat de frumos si face atata bine muritorilor?
– Iaca pentru ce, raspunse muma Soarelui; el dimineata sta in poarta raiului, si atunci este vesel, vesel si rade la toata lumea. Peste zi este plin de scarba, fiindca vede toate necuratiile oamenilor si d-aia isi lasa arsita asa de cu zapuseala; iara seara este mahnit si suparat, fiindca sta in poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasa.
ii mai spuse ca l-a intrebat despre barbatul ei si fiu-sau ii raspunse ca nu stie de seama lui nimic, fiindca, de va sedea in vro padure deasa si mare, vederea lui nu poate strabate prin toate colturile si afundaturile, ci ca alta nadejde nu e, decat sa mearga la Vant.
ii dete si acolo o gaina sa manance si ii zise sa pastreze oscioarele cu ingrijire.
Dupa ce lepada a doua pereche de opinci, car se sparsese si acelea, lua legatura cu oscioarele, copilul in brate si toiagul in mana si porni spre Vant.
in calea aceasta intalni niste greutati si mai mari, caci dete, una dupa alta, peste munti de cremene din care tasnea flacari de foc, peste paduri nemaiumblate si peste campii de gheata cu nameti de zapada. P-aci, p-aci, era sa se prapadeasca, biata femeie; insa, cu staruinta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu, birui si aceste greutati mari, si ajunse la o vagauna care era intr-un colt de munte, mare de putea sa intre sapte cetati intr-insa.
Acolo sedea Vantul.
Gardul care o inconjura avea o portita. Batu si se ruga sa o primeasca. Muma Vantului avu mila de dansa si o priimi sa se odihneasca. Ca si la Soare, fu ascunsa, ca sa nu o simta Vantul.
A doua zi ii spuse ca barbatul sau locuia intr-o padure mare si deasa, pe unde nu ajunsese toporul inca; ca acolo si-a facut un fel de casa, gramadind busteni unul peste altul si impletindu-i cu nuiele, unde traia singur-singurel, de teama oamenilor rai.
Dupa ce ii dete si aci o gaina de manca si ii zise sa pastreze oscioarele, muma Vantului o povatui sa se ia dupa drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, si sa mearga, sa mearga pana va ajunge.
Asa si facu. Dupa ce multumi cu lacrami de bucurie pentru buna gazduire si pentru vestea cea buna, porni la drum.
Biata femeie noptile le facea zi. Nu i se mai alegea nici de mancare, nici de odihna, atata dor si foc avea sa-si gaseasca barbatul pe care ursita i-l dedese.
Merse, merse pana ce i se sparse si opincile aceste. Le lepada si incepu a merge cu picioarele goale. Nu cauta gloduri, nu baga seama la ghimpii ce-i intra in picioare, nici la loviturile ce suferea cand se impiedica de vreo piatra.
in cele de pe urma ajunse la o poiana verde si frumoasa pe marginea unei paduri. Acum se mai inveseli si sufletul ei, cand vazu floricelele si iarba cea moale. Statu si se odihni nitel. Apoi, vazand pasarelele cate doua-doua pe ramurelele copaceilor, se incinse focul intr-insa de dorul barbatului sau, incepu a plange cu amar si, cu copilul in brate si cu legatura cu oscioarele pe umar, porni iarasi.
Intra in padure. Nu se uita nici la iarba cea verde si frumoasa ce-i mangaia picioarele, nu voia sa asculte nici la pasarelele ce ciripeau de te asurzea, nu cauta nici la floricelele ce se ascundeau prin desisurile crangurilor, ci mergea dibuind prin padure. Ea bagase de seama ca aceasta trebuie sa fie padurea in care locuia barbatul sau, dupa semnele ce-i spusese muma Vantului.
Trei zile si trei nopti orbacai prin padure si nu putu afla nimic. Atat de mult era rupta de osteneala, incat cazu si ramase acolo o zi s-o noapte fara sa se miste, fara sa bea si sa manance ceva.
in cele mai de pe urma, isi puse toate puterile, se scula, si asa, sovaind, cerca sa umble sprijinindu-se in toiagul sau, dara ii fu cu neputinta, caci si acesta se tocise, incat nu mai era de nici o trebuinta. insa de mila copilului, care nu mai gasea lapte la pieptul ei, de dorul barbatului, pe care il cauta cu credinta la Dumnezeu, porni asa cum putu. Nu mai facu zece pasi si zari catre un desis un fel de casa precum ii spusese muma Vantului. Porni intr-acolo si abia, abia ajunse. Acea casa n-avea nici ferestre, nici usa. Pasamite usa era pe dasupra. ii dete ocol. Scara nu era.
Ce sa faca? Voia sa intre.
Se gandi, se razgandi; se cerca sa se suie - in zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul intristarea: cum se poate sa se lase ea sa se inece tocmai la mal. Cand, isi aduse aminte de oscioarele de gaina ce le purtase atata cale si-si zise: nu se poate sa mi se fi zis de florile marului sa pastrez aceste oscioare, ci ca imi va fi de mare ajutor la nevoie.
Atunci scoase oscioarele din legatura ce o avea, se socoti nitel, mai cugeta si, luand doua din aceste oscioare, le puse varf in varf si vazu ca se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, si vazu ca se lipira si acelea.
Facu deci, din oscioare, doi drugi cat casa de inalti. ii rezema de casa la o departare de o palma domneasca unul de altul. Dupa aceea puse iarasi capatai la capatai celelalte oscioare si facu niste druguleti mici, fiecare puindu-i d-a curmezisul pe drugii cei mari, inchipui treptele unei scari; cum punea aceste trepte, se lipeau si ele. si astfel unul cate unul puse pana sus. Cum punea o treapta, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pana unde ii ajunse. Cand, tocmai sus in varful scarii, nu-i ajungea sa mai faca o treapta.
Ce sa faca? Fara asta treapta nu se putea. Pasamite ea pierduse un oscior. Sa stea acolo, era peste poate. Sa nu intre inauntru ii era ciuda. Se apuca si-si taie degetul cel mic, si cum il puse acolo se lipi. Lua copilul in brate se urca din nou si intra in casa.
Aci se mira ea de buna randuiala ce gasi. Se apuca si ea si mai deretica oleaca. Apoi mai rasufla nitel, puse copilul intr-o albie ce gasi si o aseza pe pat.
Cand veni barbatu-sau, se sperie de ceea ce vazu. Parca nu-i venea sa creaza ochilor sai, tot uitandu-se la scara de oscioare si la degetul din varful scarii. Frica lui era sa nu fie iara niscaiva farmece, si cat p-aci era sa-si paraseasca casa, dara Dumnezeu ii dete in gand sa intre.
Atunci, facandu-se un porumbel, ca sa nu se lipeasca farmecele de el, zbura pe deasupra fara sa se atinga de scara si intra inauntru in zbor. Acolo vazu o femeie ingrijind de un copil.
El isi aduse aminte atunci ca femeia sa era insarcinata cand plecase de la ea, si unde il cuprinse un dor de dansa si o mila, gandindu-se la cate trebuia sa fi patit ea pana sa dea cu mana de dansul, incat se facu numaidecat om.
Cat p-aci era sa n-o cunoasca; atat de mult se schimbase din pricina suferintelor si a necazurilor.
Fata de imparat cum il vazu, se scula in sus si ii tacaia inima de frica, fiindca ea nu-l cunostea.
Dupa ce el i se facu cunoscut, ea nu se cai, ba si uita tot ce suferise. El era un barbat ca un brad de frumos.
Se puse deci la vorba. Ea ii povesti toate intamplarile, iara el planse de mila ei. Apoi incepu si el a spune:
– Eu, zise el, sunt fiu de imparat. La un razboi ce avu tata-meu cu niste zmei, vecini ai lui, care erau foarte rai si-i tot calcau mosia, am omorat pe cel mai mic.
Pasamite, ursita te fagaduise lui. Atunci ma-sa, care era o vrajitoare de inchega si apele cu farmecele ei, ma blestema sa port pielea acelui scarbos dobitoc, cu gand ca sa nu ajung sa mi te iau eu.
Dumnezeu i-a stat impotriva, si eu te-am luat. Baba care ti-a dat ata sa mi-o legi de picior era ea. si de unde mai aveam trei zile sa scap de blestem, am fost silit sa port inca trei ani starvul porcului.
Acum, fiindca tu ai suferit pentru mine si eu pentru tine, sa dam lauda Domnului si sa ne intoarcem la parintii nostri. Fara tine eram hotarat sa traiesc ca un pustnic, d-aia si mi-am ales acest loc pustiu si mi-am facut casa asta asa, ca pui de om sa nu mai poata razbi la mine.
Apoi se imbratisara de bucurie si se fagaduira ca amandoi sa uite necazurile trecute.
A doua zi de dimineata se sculara si pornira amandoi mai intai la imparatul, tatal lui. Cand se auzi de venirea lui si a sotiei sale, toata lumea plangea de bucurie ca ii vedea. Iara tatal si muma lui ii imbratise strans, si tinura veseliile trei zile si trei nopti.
Apoi merse si la imparatul, tatal femeii lui. El cat p-aci era sa-si iasa din minti de bucurie, cand ii vazu. Asculta povestindu-i-se intamplarile lor. Apoi zise fie-sei:
– ti-am spus eu ca nu credeam sa se fi nascut porc acel dobitoc ce te-a cerut de sotie? si bine ai facut, fata mea, de m-ai ascultat.
si fiindca era si batran, si mostenitori n-avea, se cobori din scaunul imparatiei sale si ii puse pe dansii. Iara ei domnira cum se domneste cand imparatii trec prin fel de fel de ispite, necazuri si nevoi.
si de n-or fi murit, traiesc si astazi, domnind in pace.
Porcul cel fermecat
Aceasta pagina a fost accesata de 16825 ori.
