Ariciul si vulpea
de Petre Ispirescu
Un biet iepure odata, impuscat de vinator si nefiind atins de alice, ca sa caza mort indata, se tiri el cum putu si se ascunse intr-un hatis de tufe. El socotea sa scape cu viata; dar aci il ajunse ceasul lui cel din urma si muri.
Ariciul, sfredelus cum l-a lasat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeti d-voastra, sa inceapa dintr-un tot intreg sa manince; dete el tircoale iepurelui, si de unde voia sa apuce, ii scapa. isi lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, si ca sa imbuce si el macar o data, era peste poate.
Ariciul se multumea cu putin, ca sa se sature, dara trebuia altul sa inceapa. Ce sa faca? Se gindi el, se mai razgindi, si iata ca o lua papuc la drum, sa caute, doar de ar gasi pe cineva, cu care sa-si imparta norocul.
si mergind ce merse, intilni o vulpe. Ariciul prinse a zice:
- Bine te-am gasit, cumatra vulpe, am dat d-un chilipir, si as vrea sa-l impart cu un crestin al lui Dumnezeu.
Mie imi ajunge te mira ce. Numai sa fie cineva care sa-l farâmiteze.
- Buna sa-ti fie inima, cumetre arici. Multumesc Domnului ca mi te scoase in cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se ca vorbeai d-un chilipir. Bine ai facut ca te-ai gindit la mine. Aidem mai curind, si voi face imparteala dreapta.
Ariciul mirosi ca n-o sa iasa bine la vopsea, dupa graiul si foamea ce vedea el ca arata vulpea. Dar vulpea stiu sa-l incredinteze, si el, induplecindu-se, o lua, tipa-tipa, inainte, si vulpea dupa dinsul.
Ajungind la locul cu pricina, ariciul arata vulpei chilipirul peste care dase el, si o ruga sa-l imparteasca, precum ii fusese vorba.
Vulpea, cum vazu iepurele, se repezi ca un gaman, incepu a sfisia dintr-insul si a inghiti haltacele pre nemestecate. isi uitase de imparteala.
Ariciul se intorcea pe linga vulpe, si voia sa se apropie, sa apuce si el o data macar; vulpea ii arata coltii si se intorcea cu coada spre dinsul
- Asa ne fu vorba, cumatra vulpe? Asta ti-e dreptatea?
Dara vulpea n-avea timp de vorba. Rupea si inghitea ca de frica mortii.
Dupa ce ispravi,incepu a-si linge mustatile, si intorcindu-se catre arici, ii zise:
- Ce zisesi, ce zisesi, cumetrele, ca nu auzii bine?
- Asa dreptate facusi?
- Eu am facut dreptatea burtii. Asa se cuvinea.
- Dar dreptatea cereasca, care s-a pogorit din cer pe pamint, asa zice?
- Eu nu cunosc alta dreptate decit dreptatea pintecelui.
- Eu cunosc si o dreptate a dreptatii, raspunse ariciul; si daca vrei sa te crez ca ai urmat, dupa cum mi-ai fagaduit, sa mergi sa pui laba pe dinsa, si sa juri. Altfel nu te crez.
Vulpea, care nu stia alta dreptate decit ceea ce o spusese dinsa, si voind sa fie crezuta de arici ca spusele ei erau curatul adevar, priimi sa mearga cu dinsul sa jure.
Ea habar n-avea de cele ce umbla sa faca ariciul; stiindu-l si putintel la trup, si fara putere, nu se ingriji de nimic, si merse dupa dinsul.
Ajunsera. Ariciul, aratind tulpina unui copaci, zise:
- Aci la radacina astui copaci este culcusul sfintei dreptati. Tu pune laba aci si jura pe pielea ta de vulpe ca tot ce ai facut, cu dreptul fu sa faci asa.
Vulpea rinji de prostia ariciului, cum de sa nu stie el ca dreptatea este cu cel mai mare si mai tare, si ca sa-i arate ca asa a fost cu dreptul sa faca, si fara a banui ceva, puse laba acolo.
Ea, vezi, nu credea in alta dreptate: dreptatea istetimei.
Ariciul, cum vazu, sari si el pe laba vulpei si zise:
- Apasa bine si jura.
N-apuca sa ispraveasca vorba, si clapc! vulpea se simti apucata de laba. Ce era? Iaca o cursa. Ariciul ochise cum in revarsatul zorilor un vinator asezase cursa la radacina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, si acolo duse pe vulpe.
Ea incepu a se zvircoli, a chelalai de durere si se ruga de arici sa o scape din mina dreptatii. Ariciul acum se facea si dinsul ca n-aude, nu vede. in cele din urma zise:
- Asa cere dreptatea.
Vulpea incepu sa o croiasca la siretlicuri, si se ruga de arici sa faca ce o face, sa-i dea drumul, sa-si faca neputintele trupesti, caci nu voieste sa intineze locul unde se afla sfinta dreptate si ca apoi va veni sa se supuie orindei ei.
intelesese si vulpea acum ce era acea sinta dreptate; dara fu prea tirziu.
Ariciul ii raspunse:
- Tu vezi acum de te caieste de faptele ce ai facut in lume, si lasa siretlicul: iata, vine duhovnicul sa te spovedeasca.
Pasamite vazuse pe vinator ca se apropia, ca sa-si cerceteze cursa. Iara el, ariciul, se duse p-aci incolo.
(1886)
Ariciul si vulpea
Aceasta pagina a fost accesata de 6589 ori.
